Intr-un raport al Serviciului Roman de Informatii, intitulat "Punct de vedere preliminar al SRI privind evenimentele din Decembrie 1989", exista un capitol dedicat implicarii KGB si GRU (serviciu de informatii al armatei), in colaborare cu alte agenturi de spionaj in derularea evenimentelor.
"Gardianul" va prezinta, in premiera, acest document, precum si fotografia unuia dintre principalii agenti ai KGB, realizata de serviciile de contraspionaj in timpul desfasurarii Revolutiei.
Ceausescu, lucrat de rusi
1. Datele si informatiile existente converg spre concluzia ca dispozitivul informativ si de diversiune sovietic a fost conectat la toate fazele evenimentelor.
Asa cum rezulta din instructajul facut, inca din 1982, de un cadru de informatii sovietic venit din Centrala in tara noastra, Romania era "lucrata" la nivelul unui stat inamic, mod de abordare care s-a pastrat, chiar s-a accentuat dupa venirea la conducere a lui MIHAIL GORBACIOV. In perioada premergatoare Revolutiei, activitatea rezidentelor sovietice - intensificata pe toate planurile - avea in vedere, mai mult decat inainte, obtinerea de informatii privind: starea sanatatii dictatorului, posibili succesori, conceptiile acestora, de unde se poate trage concluzia ca se urmarea doar schimbarea lui CEAUSESCU si mentinerea sistemului.
In contactele cu reteaua informativa, cadrele de spionaj dadeau asigurari ca "lucrurile se vor schimba", iar in cateva cazuri au avansat ca data probabila "perioada Plugusorului" 1990.
Corespondentul Izvestia - agent KGB
Dupa intalnirea de la Berlin, cadrele de spionaj aflate in Romania si-au intensificat activitatea, iar unele dintre acestea, sub acoperirea de corespondenti de presa (exemplu: VICTOR VOLODIN - Izvestia, VLADIMIR VIDRASCU - Pravda), si-au sporit preocuparile pentru a obtine informatii privind starea de spirit a populatiei si alte aspecte negative ce ar fi putut fi exploatate. Articolele acestor cotidiane cu privire la Romania erau din ce in ce mai "critice", iar Izvestia (care aparea si in Romania) a publicat scrisoarea celor sase.
"Turistii militari sovietici"
Incepand cu data de 9 decembrie 1989, numarul "turistilor" sovietici in autoturisme "particulare" a crescut vertiginos, de la circa 80 la peste 1.000 masini pe zi. Ocupantii (cate 2-3 in masina), in majoritate barbati cu constitutie atletica, in varsta de 25-40 ani, evitau in general locurile de cazare, dormind in autoturisme, iar in unele cazuri, rare, cand au solicitat servicii hoteliere, plateau in valuta. Masinile erau preponderent marcile "LADA" si "MOSKVICI", se deplasau in coloana, de multe ori remarcandu-se ca aveau numere consecutive si stare tehnica asemanatoare (multe noi).
Majoritatea erau "in tranzit spre Iugoslavia", dar unora nu li s-a permis intrarea in aceasta tara, intrucat la bordul masinilor s-au depistat arme. Cert este ca in timpul evenimentelor din Timisoara, in Romania se aflau numerosi "turisti" sovietici. In zilele de 15, 16 si 17 decembrie 1989, celor deja existenti li s-au adaugat cei care "se intorceau din Iugoslavia", majoritatea cu autoturisme.
Exista si alte date care nu lasa dubii asupra calitatii ocupantilor lor.
Astfel, cu ocazia unor controale efectuate de organele de Politie ale judetului Dolj, din documentele prezentate a rezultat calitatea de militar a majoritatii "turistilor". In acelasi judet, in dimineata zilei de 24 decembrie 1989, la C.P.U.N. s-a primit un telefon anonim care semnala apropierea unei coloane de masini de municipiul Craiova. Factorii militari au interpretat ca ar fi vorba de teroristi veniti cu misiunea de a ataca Combinatul Chimic Craiova, au trimis doua transportoare blindate, care au interceptat coloana si au deschis foc, ranind circa 20 persoane (doua decedand ulterior la spital) si avariind cinci autoturisme, dintre care unul a ars complet. Cadrele de la transportoare, care au controlat autoturismele avariate, fara prezenta altor persoane, nu au incheiat proces-verbal, care sa poata restabili integral adevarul, dar, ulterior, organele de Politie au constatat existenta mai multor truse medicale si cutite lungi, al caror numar depasea necesarul normal. Majoritatea ranitilor fiind internati intr-un spital din Turnu-Severin, s-a stabilit ca in ziua de 25 decembrie o cetateana sovietica a informat telefonic Ambasada fostei U.R.S.S., dupa care atasatul militar sovietic a vizitat de doua ori spitalul. In aprilie 1990, la organele de Politie din comuna Bradesti s-au prezentat trei cetateni sovietici, intre care o femeie care a afirmat ca are gradul de maior si s-a aflat in una dintre masinile respective, solicitand restituirea celor patru autoturisme.
Agentii GRU, cu uniforme ale Armatei Romane
La scurt timp dupa Revolutie, a fost accidentata masina in care se afla turistul sovietic LOUT ALEXANDER si inca un barbat. Cu ocazia reparatiilor efectuate la "Service", in masina s-au gasit 12 uniforme militare romanesti MApN de camuflaj si un veston sovietic cu insemnele gradului de maior. Cei doi au afirmat ca sunt "ofiteri in rezerva" si au luptat anterior in Afganistan.
Pe raza judetului Mehedinti, in comuna Butoiesti, un alt autoturism sovietic a fost acrosat de un autotren TIR, provocand moartea unei persoane si ranirea grava a alteia. In autoturismul avariat s-au gasit 240 capse pirotehnice de fabricatie sovietica.
Semnificativa este "recomandarea" facuta, la catva timp dupa evenimente, de un cetatean moldovean, JIGAU ALEXEI, cadru didactic la Institutul Politehnic din Chisinau, ca romanii sa nu mai caute "teroristii", intrucat acestia "sunt de mult plecati din Romania". In context, a precizat ca, in timpul Revolutiei, fratele sau, cadru KGB, s-a aflat "in zona Craiovei, undeva intre Timisoara si Bucuresti".
Diplomatii sovietici, evacuati
Exista, de asemenea, indicii ca pe timpul evenimentelor de la Timisoara s-a intensificat activitatea unor persoane cunoscute ca agenti sovietici si ca aceasta a fost coordonata cu cea a "turistilor". Semnificativ este si faptul ca o asemenea persoana, dupa ce a contactat mai multi intelectuali din Timisoara participanti la evenimente, s-a deplasat in seara zilei de 21 decembrie 1989 la Bucuresti, unde, conform propriilor afirmatii, "a predat Ambasadei U.R.S.S. documente privind derularea evenimentelor".
Viaţa românilor, aşa cum o plănuieşte Francmasoneria
Atât de grăbiţi încât am uitat de noi înşine...
Puţini dintre noi mai reflectăm profund asupra a ceea ce a devenit la ora actuală viaţa noastră. Unii ne spun că trebuie să ne trăim viaţa, că e mai bine să lăsăm cugetările pentru vremea când vom fi bătrâni. Această situaţie se poate compara cu aceea în care am juca un joc ale cărui reguli le aflăm abia la sfărşit, iar dacă ne păstrăm în această situaţie nu ar trebui să fim surprinşi că, jucând după reguli greşite, am pierdut lamentabil jocul. Totuşi nu este vorba de un joc oarecare, ci de unul cu totul special, care este chiar viaţa noastră. Paradoxal, chiar dacă nu ştim de unde venim în această viaţă şi unde vom ajunge după ce aceasta se va încheia, nu avem timp să ne oprim şi să ne întrebăm încotro mergem. Prinşi în acest cerc vicios, puţini mai au puterea să spună “vreau să ştiu cine sunt, vreau să-mi trăiesc viaţa cu adevărat liber!” Articolul de faţă ne propune să medităm la întrebarea dacă într-adevăr aceasta este viaţa pe care o vrem, dacă noi ne facem viaţa sau dacă nu cumva un anumit mod de viaţă ne este impus...
Pentru majoritatea românilor, existenţa este intrată în derivă, iar curgerea timpului se înteţeşte, parcă. Românii nu mai au repere de viaţă memorabile. Viaţa s-a îmbolnăvit de cenuşiu, de monotonie şi dintr-o dată ne-am dat seama că vremea vieţuirii noastre nu mai are răbdare să ofere zile cu gust demn de aducere aminte, nopţi cu parfum de neuitat, răgazuri înstelate de fericiri imposibil de pierdut prin vreme. În schimb, sunt îmbrăcate, în mod artificial, în haine sărbătoreşti, întâmplări lipsite de însemnătate, doar-doar vom încetini, cumva, fuga secundelor. Oamenii caută să construiască baraje pentru a domoli căderea spre “moartea” sufletească . Dar strădania românilor de a opri decăderea nu mai are vigoare, deoarece lecţia conform căreia în unire stă puterea unui popor a fost uitată. Strigătul poetului de odinioară “Opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea!“ nu se mai aude demult în sufletele oamenilor, ci a rămas închis, între pagini prăfuite (dar care pot fi readuse oricând la viaţă acolo unde oamenii pun suflet).
Majoritatea românilor merg cu paşi obosiţi pe aceleaşi drumuri, cu aceleaşi scopuri banale, zi de zi, fără să mai fie în stare, fără să mai vrea să deosebească ziua de azi cu aceea de ieri, pe aceea de mâine de cea dinainte. Sufocaţi de rutina unor vieţi fără bucurii, nu mai au curajul de a-şi încerca norocul pe cărări nebătătorite. Traseele drumului lor amintesc de şinele trenuleţelor electrice cu care se jucau în copilărie. Nu se poate ieşi din ruta prestabilită decât printr-o catastrofă sau, desigur, printr-o minune dumnezeiască. Numai că românilor li s-a atrofiat demult gustul pentru miracol, nădejdea către fericirile care vin pur şi simplu ca o binecuvântare divină. Şi atunci se mulţumesc cu un destin îmbibat de plictis, de monotonie, de apatie, care va duce inevitabil, dacă nu este schimbat, către catastrofă. Totuşi, va trebui să se hotărască foarte curând ce aleg: minunea sau catastrofa...
În paralel cu timpul lor fugar, politica îşi ia tributul de nelinişte. Altfel trec anii într-o ţară în care nu eşti nevoit să-ţi baţi capul cine ajunge preşedinte sau primar. La români, vacanţele nu mai seamănă a vacanţe, ci a fugă. Toamnele sunt o povară, pentru că smălţuiesc în cenuşiu toate neîmplinirile de peste an. Le alungă aşa cum alungă şi iernile, pentru că viscolul se tânguie ca un muribund, iar sub brad stă ghemuită sărăcia. Primăverile vin spre ei cu atâta fragilitate şi cu atât parfum efemer, încât reîntoarcerea la viaţă devine, de multe ori, tristă şi dureroasă. Canicula verilor le arde buzele, cuvintele, gândurile. Speranţele sunt secate, ca un pârâu de câmpie, în iulie...
După atâtea iluzii mutilate, orice plan se ofileşte tăcut. Într-un vertij straniu al derutei, ajung să se contrazică în propriile gânduri, visurile se încaieră absurd, răzgândirile curg ca o hemoragie a sufletului.
Aproape nimeni nu mai are timp de demersuri spirituale. Clinchetul ultimelor monezi din portofel e ca un lacăt care nu te lasă să pătrunzi prin albiile poeziei. E vremea trenurilor care stau prea puţin în gară. Lumea modernă a făcut ca îndemnul “Bate fierul cât e cald !” să prospere. Supravieţuim într-o viteză care e deja un atentat la drepturile omului. Trăim mult mai repede decât în alte epoci. Obsesia de a umple viaţa până la refuz cu diverse sortimente de senzaţii a declanşat o reacţie paradoxală: nu mai avem timp pentru nimic, în timp ce “hoţii de timp” jubileză căci totul merge încă aşa cum ei au plănuit.
Pragmatismul vremurilor a impus o lege dură: timpul înseamnă bani, iar banii înseamnă totul. Oamenii au tăiat de pe lista priorităţilor tot felul de lucruri care ţin de suflet, de încântare, de adevărata fericire. Nu mai citim, nu mai medităm la propriile sentimente, nu mai iubim. Un amestec de grabă şi teamă de ratare a făcut ca trăirile poetice să fie înlocuite cu calcule. Nimic nu se face fără o planificare. Totul trebuie să aibă un “rost”. Tehnica este fascinantă, până în momentul în care răpeşte hrana spirituală. Îţi trebuie zile întregi să vezi Muzeul Luvru, parcurgându-l cu pasul. Dar pe Internet îl expediezi în douăzeci de minute. Dacă citeşti “Anna Karenina”, îţi ia o săptămână. Dacă vezi filmul îţi ia două ore. Treptat, lumea opteză pentru cele mai rapide modalităţi de asimilare, fără să ia în seamă faptul că adevăratele bucurii sunt legate de foşnetul molcom al paginii de carte şi de nuanţele tulburătoare ale unui Van Gogh contemplat în original.
Cine mai are timp să asculte simfonii întregi? Acum, lumea se limitează la nişte teme clasice cunoscute, de regulă prescurtate drastic şi remixate uneori chiar penibil în ritmuri disco. Oamenii trec pe lângă monumente şi sculpturi ca pe lângă stâlpii de curent electric. Tradiţiile s-au preschimbat în demonstraţii de viteză.
Nu mai e timp de iubire. Până la abandonarea în faimoasele “mreje ale dragostei”, oamenii se interesează ce meserie are cel vizat, cât câştigă, dacă e o persoană dinamică, dacă poţi avea bază pe el. Dacă toate condiţiile practice au fost îndeplinite, îşi face loc şi câte un miez de dragoste. Amorurile se consumă fără o stare interioară adecvată. Nici un băiat nu mai curtează o jumătate de an o femeie, pentru a ajunge în alcov. Tandreţea se consumă după principiul văzut-plăcut. Oamenii nu mai au capacitatea de a sesiza sublima atracţie sufletească ce aduce adevărata împlinire afectivă şi dă viaţă unei relaţii de iubire. “Ritualurile” sentimentale au ieşit din garanţie. Totul decurge rapid, goana este principiul fundamental al comunicării.
Oamenii nu mai au timp pentru ei înşişi. Vor să facă totul deodată. Cândva, fie şi numai băutul ceaiului era o îndeletnicire amplă, tihnită. În prezent, o mână stă pe computer şi cealaltă pe ceaşca de cafea. Apoi, mâna de pe computer se mută o secundă pe genunchiul amantei, iar mâna de pe ceaşcă umblă într-un sertar, după vreun document. Între timp, ochii se mai plimbă şi către televizor, să nu le scape ceva important. Cu o atenţie napoleonică, obsedaţi de timp şi de spaţiu, alergând după autobuz şi după cumpărături, oamenii s-au dezvăţat dramatic, de umanul din ei...
La prima vedere tot ceea ce a fost descris anterior pare un tablou trist despre nişte oameni care au uitat de ei înşişi. Românii aproape că s-au obişnuit deja cu el. Totul pare o “întâmplare” nefericită, o “boală” care-i face pe români să sufere. Dacă cineva îndrăzneşte să spună că totul este de fapt un plan diabolic, foarte abil realizat, este catalogat drept paranoic de către presă, este ameninţat de serviciile secrete şi este treptat scos din viaţa socială prin diverse manevre care pornesc de la nivele guvernamentale. Prin toate aceste măsuri, “cineva” doreşte ca nimic să nu perturbe somnul conştiinţei românilor.
Sărăcia, monstrul care ucide lent, dar sigur România
Se pare că în mare parte planurile francmasonilor de a îngenunchea poporul român au avut succes. Francmasoneria a reuşit în mare parte să îmbolnăvească România de sărăcie. Dacă sărăcia ar fi doar în exteriorul oamenilor problema nu ar fi chiar atât de gravă, dar când sărăcia pune stăpânire pe suflet, situaţia este cu adevărat dramatică. Astfel, sărăcia nu e numai un disconfort care se manifestă în salturi în această perioadă, ci un mod de viaţă ce declanşează reacţii acute, întunecând mai ales mintea oamenilor.
Sărăcia declanşează cea mai mare parte din certurile conjugale, care nu o dată degenerează în divorţuri traumatizante. Tracasaţi de o viaţă mizerabilă, oamenii se îmbată şi se ceartă, omorându-şi timpul în veşnica harţă violentă. Femeile blazate şi nemulţumite de viaţă îşi varsă oful în capul bărbaţilor vicioşi şi, de aici începe infernul. Cine mai ştie de la ce a pornit prima ceartă? Sociologii ştiu: de la sărăcie. De la lipsa de speranţă şi motivaţie care este cea mai gravă formă de sărăcie - sărăcia interioară.
Lumea a început să priceapă că îi oferă statului mai mult decât el are bună-voinţa să returneze către populaţie. Şi atunci, printr-o formă firească de revoltă, apare o lehamite pă-guboasă. Omul nu mai are chef să muncească şi să-şi dedice viaţa unor cauze pierdute din start. Din ce în ce mai multe segmente din populaţie abandonează lupta, căutând refugiu în cele mai inadecvate activităţi extraprofesionale.
Majoritatea românilor care emigrează o fac din cauza sărăciei. Prea puţini mai au şi alte motivaţii. E o dramă să părăseşti definitiv pământul părinţilor tăi. Dacă s-a ajuns până la acest incredibil exod către ţările dezvoltate, aceasta spune enorm despre dezastrul actual. Foamea e doar unul din chipurile mizeriei umane. În urma ei, ca un cortegiu funebru, vin toate celelalte răzvrătiri: ura, înverşunarea, răzbunarea, invidia, furia. În zadar vor trebălui psihologii încercând să depisteze sursa acestor tare contemporane. Răspunsul e cu mult mai prozaic şi mai concret decât s-ar fi putut bănui. Suntem atât de săraci, încât ne-am învelit în viciu ca într-o vestă antiglonţ. Păcatul nostru zilnic (ignorarea sufletului) a devenit o absurdă formă de apărare.
Mai ştim oare cum arată o carte?
Fac oare yoghinii excepţie de la aceasta?
Recentul sondaj “C.U.R.S.” a semnalat o realitate dramatică. Apetenţa şi preocuparea românilor pentru cultură au scăzut atât de dramatic, încât ar trebui să fie găsită rapid o soluţie de oprire a derapajului spre dezastrul numit incultură. Din cercetarea realizată de “C.U.R.S.” se poate afla că 48% dintre români nu mai citesc cărţi. O jumătate din populaţia ţării a abdicat de la exerciţiul minţii, de la “fericita zăbavă” despre care cronicarul spunea că: “nu este alta nici mai frumoasă nici mai cu folos în toată viaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor”. Există oameni care nu au putut niciodată străbate până la capăt traseul dificil al unei lecturi complete, care au răsfoit cu silă şi obidă o carte şi apoi au rămas cu gustul eşecului.
Şcolile nu mai găsesc, se pare, mijloace convingătoare pentru a-i antrena pe copii în “sportul” minunat al cititului. Cu scuza că, după revoluţie, cărţile au devenit inaccesibile din cauza preţurilor imense, oamenii au renunţat să citească. Aceia care nu sunt dispuşi să facă asemenea investiţii în cultură sunt gata să plătească fleacuri de pe urma cărora satisfacţiile sunt înzecit mai mici şi mai puţin durabile.
În fiecare oraş, în fiecare cartier, în cele mai multe dintre comune se găseşte câte o bibliotecă pentru cei care nu au într-adevăr bani de dat pe cărţi. Dar fişele bibliotecilor din ţară sunt tot mai goale, oamenii nu-şi mai ostenesc paşii până în locurile în care se află depozitată înţelepciunea marilor cărturari ai pământului. Scuzele sunt mincinoase. Cei care doresc să citească pot găsi cărţi. Mai rămâne să se hotărască să renunţe la obiceiul cronofag al privitului la televizor, patima păguboasă a ultimelor decenii, să renunţe la nepăsare şi să refuze tentaţia comodă a necunoaşterii, pentru a găsi apoi curajul de a căuta comorile spirituale din cărţi.
Îngerii Justiţiei Divine
Prin nelegiuirile pe care le comit francmasonii vor ca oamenii să creadă că Dumnezeu a “uitat” de oameni, şi că acum forţele satanice conduc Pământul. Că acest lucru nu este adevărat, o arată numeroase semne divine: miracole (pe care oamenii sunt “educaţi” să nu le creadă), apariţii divine ( ale Fecioarei Maria), informaţii spirituale propagate de mişcările spirituale divin inspirate, etc. Un exemplu zguduitor al faptului că forţele divine sprijină umanitatea pentru a depăşi situaţia de decădere pe care o traversează, este şi cazul pe care vi-l prezentăm în continuare: numeroase incendii (peste 600 de clădiri), a căror cauză nu a putut fi determinată sub nici o formă de anchetatori, au fost semnalate peste tot în lume, stârnind bănuiala că originea lor este legată de intervenţia divină. Primul care a emis această ipoteză este preotul italian Marco Galone, care susţine că aceste incendii misterioase care au avut loc începând cu luna iulie a anului trecut în mai multe ţări, printre care Statele Unite, Israel, Irak, şi în alte state ale Orientului Mijlociu, sunt semne ale justiţiei divine.
Peste 900 de martori au asistat înmărmuriţi la exploziile şi incendiile care au cuprins diverse clădiri şi alte locuri unde poliţia suspecta desfăşurarea unor activităţi necurate. Intrigaţi de legătura evidentă între distrugerea unor astfel de edificii şi manifestarea justiţiei divine, înalţii prelaţi de la Vatican au ordonat deschiderea unei anchete proprii, numindu-l la ”comandă” pe preotul Marco Galone. Acesta, o adevărată autoritate în materie, fiind autorul câtorva tratate despre existenţa şi intervenţia îngerilor, a fost “înzestrat” cu o echipă de alţi cinci anchetatori, printre care un fizician şi un fost comisar-şef de poliţie.
Pe măsură ce rapoartele despre focuri devastatoare care se iscau “ca din senin” în întreaga lume asaltau Vaticanul, investigatorii se convingeau din ce în ce mai mult că este vorba despre pedeapsa lui Dumnezeu, adusă la îndeplinire de aşa-numiţii “Îngeri ai Justiţiei Divine”. Iată ce declară părintele Galeno: ”Nu poate fi vorba despre acţiunile unor fiinţe umane. Nenumăraţi martori, printre care poliţişti şi militari, au afirmat că au asistat la scene în care imenşi îngeri, purtând săbii de foc, au părăsit în zbor locul incidentelor. Ei au mai descris cum îngerii incendiau clădirile respective, lovind săbiile de pereţii exteriori, până când aceştia luau foc”.
Dar despre ce gen de clădiri este vorba, mai exact? Un recent caz este cel al exploziei unui depozit de lângă Ierusalim, unde poliţia bănuia că există o fabrică secretă de explozibil, aparţinând teroriştilor arabi. Un alt exemplu este acela al unei case dubioase din zona sudică a oraşului Los Angeles, loc preferat de întâlnire a traficanţilor de droguri din zonă. Pompierii veniţi să stingă incendiul declanşat puteau să jure că au văzut cel puţin zece îngeri, părăsind locul dezastrului, după ce şi-au îndeplinit misiunea. Acelaşi lucru îl susţin şi martori oculari ai unui incident asemănător petrecut în Bagdad (Irak), unde o explozie misterioasă a distrus o clădire suspectă de adăpostirea unor arme chimice. Şi cum numărul incendiilor de acest gen a ajuns la 615, e greu de crezut că totul nu este decât o coincidenţă…
Rolul lui Hitler în planul instaurării Noii Ordini Mondiale
Acest articol abordează rolul pe care l-a jucat Adolf Hitler în marele Plan al Noii Ordini Mondiale şi învăţăturile oculte primite de Hitler de la Meister Dietrech Eckhart. Aceste informaţii sunt de o importanţă crucială în înţelegerea Noii Ordini Mondiale care se urmăreşte a fi instaurată, deoarece, din toate punctele de vedere, Hitler a reprezentat imaginea perfectă a Anticristului epocii New Age care urma să vină. Cu alte cuvinte, Anticristul anunţat de Biblie va semăna perfect cu Hitler, şi va domni în acelaşi mod, îndeplinind aceleaşi scopuri malefice împotriva oamenilor.
Înainte de a porni mai departe în derularea informaţiilor, este indicat să ne reamintim câteva profeţii biblice care prevestesc caracteristicile viitorului Anticrist: 1. Daniel 8: 23-25 “Şi când sfârşitul va fi aproape (sfârşitul veacurilor)… se va ridica un rege cu chip fioros şi care va avea ştiinţa celor întunecate. Iar puterea lui va fi mare, dar nu va fi de la el izvorâtă: şi el va distruge prin metode oculte, şi îşi va spori influenţa prin diverse practici, şi îi va distruge pe cei drepţi şi credincioşi. Şi, de asemenea, prin domnia sa va face să prospere ştiinţa (magiei negre sau vrăjitoriei) sub oblăduirea lui; şi se va proslăvi pe sine însuşi şi fără luptă directă îi va distruge pe mulţi…” Aceasta este o descriere a Anticristului care va domni în “veacurile de pe urmă”. Majoritatea celor care citesc acest pasaj nu au nici cea mai mică idee despre faptul că aici se face referire la vrăjitorie.
“Un rege cu chip fioros” este un mod foarte adecvat de a-l descrie pe Adolf Hitler sau pe oricare vrăjitor. Fără-ndoială, Hitler a practicat magia neagră, iar în cea mai mare parte din demonstraţiile lui oratorice publice a făcut uz de diverse metode active de magie neagră.
“Ştiinţa lucrurilor întunecate” înseamnă de fapt, în limba în care a fost scris textul iniţial, “magie neagră şi vrăjitorie”. În următoarea frază se spune că “va face să prospere ‘ştiinţa’ (meşteşugul) sub propria oblăduire”. Acest cuvânt se referă, din nou, în mod evident la vrăjitorie.
Pentru a verifica dacă termenul “ştiinţă” se referă în acest caz la magie sau vrăjitorie este suficient să intrăm într-o librărie occidentală unde se vând cărţi din curentul New Age sau satanist şi să răsfoim câteva publicaţii. Magicienii sau sataniştii se referă la practicile lor malefice prin cuvântul “ştiinţă” (sau “meşteşug”). Astfel, putem concluziona că acest pasaj biblic prevesteşte clar că Anticristul va fi un adept practicant experimentat în magia neagră.
2. Daniel 11:37-38 “El nici nu-l va preamări pe Dumnezeul strămoşilor săi, nici nu va avea dorinţă pentru femei, nici nu se va închina nici unui Zeu: căci se va proslăvi şi adula pe sine însuşi mai presus de orice…”
“Anticristul nu-l va iubi pe Dumnezeul strămoşilor săi”. Cu alte cuvinte, el va practica o religie care nu este izvorâtă din Scripturile ebraice, din Vechiul Testament. “Anticristul nu va avea dorinţă pentru femei”. Învăţaţii şi cercetătorii Bibliei cred că acest lucru înseamnă că va fi un pervertit din punct de vedere sexual sau un homosexual, sau ambele.
3. Apocalipsa 17:10-11 “Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, iar celălalt n-a venit încă, şi când va veni, el va rămâne puţină vreme. Şi fiara care era, şi nu mai este, ea însăşi este al optulea, şi este din numărul celor şapte şi merge la pierzanie”. Cei “şapte împăraţi” din acest capitol sunt şapte Regi Tenebroşi. Un “Rege Tenebros” este un conducător unic din două puncte de vedere: 1) Din punct de vedere politic este un dictator absolut. Acest fapt nu reprezintă nimic nou, căci istoria este plină de asemenea personaje. 2) Din punct de vedere ocult, el va fi un slujitor al Satanei instaurat lider, şi care îndeplineşte rolul unic de a-şi conduce zilnic poporul în conformitate cu preceptele satanismului. Când aceste două caracteristici sunt puse la un loc, se obţine o listă foarte scurtă de conducători care au domnit în acest mod. Pe vremea când Apostolul Ioan a scris “Apocalipsa”, lumea se afla sub călcâiul celui de-al şaselea Rege Tenebros, Nero al Romei (desemnat în citat prin “unul este”).
Înainte de Nero, lumea a mai avut cinci regi Tenebroşi, a căror serie a început cu Nimrod al Babilonului. Dar, după Nero, nu a mai existat nici o persoană care să îndeplinească acest rol unic de “Rege Tenebros”; nimeni, până la Adolf Hitler! Hitler a fost atât un dictator absolut, cât şi un “preot” satanic pentru întreaga naţiune. Oricine are informaţii dspre doctrina satanistă vă poate confirma că spectacolele publice uriaşe ale lui Hitler erau pur şi simplu nişte ceremonii publice satanice în care Hitler juca rolul de Mare Preot.
Deci, Hitler a fost cel de-al şaptelea Rege Tenebros din istoria Omenirii şi, exact aşa cum au prevestit Scripturile sfinte, el a domnit numai 12 ani (“el va rămâne puţină vreme” - aşa cum spune citatul biblic). Prin urmare, Anticristul va fi cel de-al optulea “Rege Tenebros” al istoriei şi va fi “din numărul celor şapte”, cu alte cuvinte, va fi exact la fel ca ceilalţi şapte “Regi Tenebroşi” care au domnit înaintea lui. El va fi exact ca Adolf Hitler! În Biblie se mai spune că această domnie a Anticristului, oricât de teribilă ar fi, va fi precedată imediat de o perioadă de “pace şi siguranţă” (cum aparent există astăzi) şi de un sfârşit aparent al războiului şi suferinţelor. Toate popoarele lumii vor fi păcălite cumplit de aceste aparenţe.
Imediat după cel de-al doilea război mondial au început să apară zvonuri şi poveşti despre implicarea lui Hitler în practica ocultă, întunecată şi malefică a magiei negre. Dar, pe cât de brusc au apărut aceste informaţii, pe atât de abrupt au şi dispărut. Istoricii şi politicienii au părut foarte potrivnici în a recunoaşte făţiş această latură satanică a personalităţii lui Adolf Hitler. Cu toate acestea, este necesar să înţelegem existenţa acestei laturi, deoarece multe din cele petrecute în timpul celui de-al doilea Război Mondial, nu pot fi înţelese sau explicate în afara contextului practicării vrăjitoriei de către Hitler şi oamenii lui de încredere.
Acest studiu nu s-ar fi putut realiza pornind de la publicaţiile apărute în librăriile sau bibliotecile obişnuite. Există librării New Age sau sataniste, unde se găsesc cărţi ai căror autori nu se dau înapoi de la a aduce în discuţie satanismul lui Hitler. În lucrările “Cenuşa lui Hitler - Seminţele unui Nou Reich”, de Col. Howard A. Buechner şi “Suliţa Destinului”, de Trevor Ravenscroft şi Samuel Weiser se abordează pe larg problema satanismului lui Hitler. În “Suliţa Destinului”, Trevor Ravenscroft arată că procesele de la Nurenberg au avut un eşec total în a identifica adevărata natură a răului care a existat în spatele “faţadei exterioare a Socialismului Naţional”; într-adevăr, “ritualurile de iniţiere şi practicile magiei negre constituiau esenţa dominaţiei naziste”. Peste numai câteva pagini, Ravenscroft afirmă că, între anii 1909-1913, “Hitler a atins nivele “superioare” de conştiinţă utilizând drogurile şi a studiat în profunzime ocultismul medieval şi magia ritualică ...”.
În 1904, când Hitler avea 15 ani, el se afla împreună cu un prieten, August Kubizek. La un moment dat, l-a prins brusc de mâini pe Kubizek şi l-a strâns foarte tare. Ochii îi ardeau de parcă ar fi avut febră şi a început să vorbească cu o voce puternică, aspră şi răguşită. Kubizek a simţit atunci că Adolf era controlat de o entitate ciudată care sălăşluia în corpul lui. Şi în acel moment el vorbea elocvent despre faptul că avea să-i fie dat un mandat de conducere a Germaniei, pentru a-i reda acestei ţări gloria ei de drept.
Misterul fusese spulberat: Hitler făcuse experimente satanice timp de aproximativ un an, iar acum era posedat de demoni. La această vârstă, Hitler a fost, de asemenea, puternic influenţat de alte două personalităţi: Friedrich Nietzche care îndemna, prin filosofia lui, ca valorile creştine nemţeşti să fie revizuite şi înlocuite cu valorile pesimismului şi nihilismului, şi Richard Wagner, marele compozitor german, care “îl adora pe Lucifer deghizat cu şiretenie într-un Christos Exclusivist al rasei Arienilor”.
Între 1903-1913, cei care-l cunoşteau pe Hitler au remarcat că el s-a transformat dintr-un vorbitor timid, care părea că se bâlbâie la fiecare cuvânt, într-un orator foarte puternic şi charismatic care părea să aibă capacitatea de a-şi fermeca auditoriul. Şi totuşi, vocea pe care o avea nu era a lui şi el părea impregnat de o forţă stranie în timp ce vorbea . În cartea “Cenuşa lui Hitler”, autorii comentează în legătură cu schimbarea stilului oratoric al lui Hitler: “Mulţi oameni cred că prost instruitul Adolf Hitler s-a transformat în oratorul cel mai de succes care a trăit vreodată pe pământ...”
Ce schimbare imensă a însemnat pentru viaţa lui Hitler această posesiune demoniacă! Femeile din Germania îl considerau “politicos, şarmant, stilat şi foarte chipeş”. Probabil că ochii lui hipnotici le inspirau multora dintre ele o atracţie fatală.
Se ştie în lumea ocultă că demonul care posedă o fiinţă încearcă să atragă sau să hipnotizeze şi alţi oameni. Hitler adora întâlnirile faţă în faţă, între patru ochi, cu duşmanii săi, deoarece ştia că îi putea controla cu uşurinţă, aşa cum a făcut la Munchen cu Primul Ministru britanic Chamberlain! Ochii lui de un albastru pal radiau o putere hipnotică.
De asemenea, Hitler a fost irezistibil atras de poveşti din mistica Pan-germanică, de vechi legende nordice, aparţinând unui popor legat printr-o frăţie de sânge care substituise Crucea Creştină cu Swastika şi care participa la ritualuri de magie neagră în care erau implicate perversiuni sexuale. Toate acestea alcătuiau un amestec îmbătător pentru mintea şi sufletul tânărului Adolf, dar în acelaşi timp îl pregăteau pentru experienţa sa ultimă, şi anume intrarea în unele societăţi satanice. Maestrul unei astfel de societăţii era în acea vreme Dietrich Eckhart, care a exercitat o profundă influenţă asupra lui Hitler. În această perioadă Hitler a început să devină fascinat de personalitatea, puterea şi misiunea Anticristului. Şi tot în această perioadă i s-a schimbat culoarea ochilor, aceştia căpătând o nuantă de albastru palid care apare de multe ori la oamenii care sunt posedaţi.
Eckhart a fost unul dintre cei mai fanatici şi experimentaţi practicanţi ai satanismului din Europa. El le spunea în repetate rânduri colegilor săi adepţi că a primit un mesaj satanic conform căruia el avea “destinul de a pregăti scena pentru Anticrist, omul care va fi inspirat de Lucifer să cucerească lumea şi să ducă la glorie rasa Ariană.”
Eckhart a condus o serie de şedinţe de magie la care au participat atât ocultişti ruşi, cât şi germani, şi în care Alfred Rosenberg a jucat un rol esenţial. Rosenberg, considerat el însuşi a fi profetul Anticristului şi interpretul Protocoalelor Înţelepţilor Sionului, o invoca cu regularitate pe “Fiara din Apocalipsă - Monstrul Luciferic care preluase controlul asupra corpului şi sufletului lui Adolf Hitler”.
Între anii 1919-1923, Eckhart nu a precupeţit nici un efort pentru a-l instrui temeinic pe Hitler în toate aspectele legate de magia neagră, transformându-l într-unul dintre cei mai de vază adepţi ai ocultismului întunecat din istoria omenirii. Astfel, Eckhart l-a selecţionat pe Hitler în vederea instruirii acestuia în una dintre cele mai înalte forme de magie neagră, care fusese inventată cu 1000 de ani mai devreme şi fusese reactualizată de Alister Crowley. Această formă de magie neagră aducea pervesiunea sexuală până la un grad nemaiîntâlnit în istoria magiei. Ritualurile şi ceremoniile specifice acestei magii conţineau practici sexuale perverse şi extrem de sadice, sacrificii animale, orgii heterosexuale, biciuiri până la sânge şi sodomie, întrucât Crowley “descoperise că cel care se lăsa pradă ritualurilor celor mai sadice îşi putea trezi o capacitate vizionară pătrunzătoare cu privire la lucrările inteligenţelor malefice şi putea dispune de puteri magice fenomenale”.
Hitler era groaznic torturat în timpul acestor ritualuri. Într-unul dintre aceste ritualuri s-a realizat şi “iniţierea lui Hitler printr-un ritual magic sadic monstruos” care l-a făcut pe Hitler să devină “moale între picioare”, incapabil să “dăruiască plăcere vreunei femei”. Acest act monstruos l-a făcut pe Hitler incapabil de vreo altă activitate sexuală normală, dar în schimb l-a umplut cu o ură şi cu un venin supranaturale. Acum, pervertirea lui Hitler devenise atât de monstruoasă, încât el era capabil să plănuiască şi să ducă la îndeplinire faptele cele mai cumplite pe care le-a cunoscut vreodată omenirea.
Monstruozitatea lui Hitler era atât de terifiantă încât istoricii şi biografii nu au putut sau nu au vrut să vadă şi să înţeleagă realitatea. După spusele pline de autoritate ale lui Ravenscroft “, principalii biografi ai lui Hitler nu au fost capabili să sesizeze că perversiunea sexuală a preluat locul central în viaţa lui . Ei se ocupă de această problemă într-un mod fragmentat în capitole de genul “Era oare Hitler impotent?” sau “Atitudinea lui Hitler faţă de femei”. Ei nu reuşesc nicidecum să înţeleagă că o pervertire sexuală monstruoasă se află în însăşi esenţa existenţei lui, constituind sursa puterilor sale mediumice şi a clarviziunii şi motivaţia ascunsă în spatele fiecărui act de răzbunare sadică asupra umanităţii.
Nu există nici o îndoială că Adolf Hitler a fost la fel de impotent ca şi Regele Klingsor, căci şi el, la rândul lui, era incapabil de a ajunge la orgasm prin relaţii sexuale normale. Aici nu este vorba despre castrarea fizică; ci că, mai degrabă, “impotenţa lui Hitler avea un fundament psihologic profund. Împlinirea sexuală a lui Hitler rezulta doar în extremele sadismului şi masochismului, şi el cunoştea desfătarea sexuală numai dacă le provoca durere altor oameni sau dacă suferea dureri el însuşi. ... Hitler se retrăgea pe ascuns în cartierul rău famat al Vienei, unde se lăsa legat şi biciuit de către orice prostituată care era dispusă... De altfel, acesta este şi genul de relaţie dintre Hitler şi Eva Braun. Ea îi îndura tirania oricând şi oriunde, cu excepţia situaţiei când se aflau în dormitor, unde ea devenea stăpâna atotputernică iar el (Hitler) sclavul care se târa în genunchi”.
Hitler, în 1921, la vârsta de 33 de ani, era complet posedat de spirite malefice şi perfect pregătit să preia conducerea Partidului Socialist Naţional. Nimeni nu ar putea înţelege monstruozitatea acţiunilor ordonate de Hitler şi graba lui în desfăşurarea celui de-al II-lea război mondial, fără a cunoaşte adevărul despre pervertirea satanică în care el s-a complăcut de bunăvoie.
Deci Hitler se considera a fi chiar Anticristul, la fel crezând şi mulţi alţi ocultişti ai lumii din acel timp. În realitate, Hitler a fost predecesorul imediat al adevăratului Anticrist. Hitler a fost cel de-al şaptelea Rege Tenebros din Apocalipsă; adevăratul Anticrist va fi al optulea Rege Tenebros şi va semăna cu Hitler, în conformitate cu prevestirile profeţiilor. Dar, acest al optulea Rege Tenebros va reuşi să-şi ascundă bine monstruozitatea faţă de omenire, convingându-i pe oameni că el vine precum un Christos plin de “iubire”, ca un aducător al “păcii şi siguranţei” unei lumi care are atâta nevoie de ele. După ce va fi convins aproape pe toată lumea că este divin şi demn a fi preaslăvit, el îşi va arunca masca şi va iniţia seria evenimentelor groaznice descrise de Apocalipsă. Cu adevărat, profetul Daniel a avut dreptate când a spus că “Prin pace (fără luptă) va distruge pe mulţi”. (Daniel 8:25). Se pare că suntem foarte aproape de momentul apariţiei Anticristului.
VIRUSUL MALADIEI SIDA FABRICAT IN LABORATOARELE AMERICANE
O carte publicata in SUA de catre un alt demnitar in serviciile de sanatate publica face in ultima vreme mare zgomot in mediile stiintifice. Lucrarea lui Dr. Horowitz "Virusi emergenti" avanseaza o ipoteza monstruoasa: virusul maladiei SIDA a fost fabricat cu premeditare in laboratoarele americane, plecând de la experimentele asupra virusului cancerului, la sfârsitul anilor ‘60. Maimute africane au fost inoculate cu gene provenind de la alte specii animale, pentru a permite punerea la punct a fabricarii vaccinurilor.
In aceeasi perioada, cercetatori ai Institutului National al Cancerului, in strânsa colaborare cu savanti ai armatei americane, au cercetat si produs virusi capabili sa provoace cancere. Era vorba de un program ultrasecret de cercetare in domeniul armelor biologice, dotat cu un buget foarte important (Special virus cancer programm). Analizând documentele "clasate" si contractele semnate de NCI, Dr. Horowitz este convins ca epidemia are la origine incercari de vaccinare impotriva poliomelitei si hepatitei.
Aceasta carte pune in culpa cele mai mari institutii medicale americane si cei mai mari cercetatori care au pus la punct acesti agenti biologici capabili sa distruga sistemul imunitar, la cererea Ministerului Apararii si a CNI, la sfârsitul anilor ‘60.
Iata in continuare o scurta prezentare a cartii lui Dr. Horowitz "Virusi emergenti":
Doua treimi din negrii americani cred ca epidemia de SIDA poate fi un genocid. In mod evident, informatia si cercetarea in domeniul SIDA au fost impiedicate de frauda stiintifica, de certurile politice si de prejudecati oarbe.
Originea virusilor mortali cei mai periculosi si mai inspaimântatori din lume a fost inconjurata de mister. Cartea Dr. Horowitz asupra aparitiei virusilor este prima explorare profunda despre virusii HIV si EBOLA.
Ipotezele, conform carora acesti virusi emergenti ar fi evoluat in mod natural, trecând de la maimuta la om, se contureaza tot mai clar ca o manipulare grosolana, in lumina informatiilor socante reunite in aceasta carte extraordinara. Este studiata aici ipoteza dupa care acesti germeni stranii sunt creatii ale laboratoarelor, transmise accidental sau intentionat in SUA si Africa prin intermediul vaccinurilor contaminate pretins destinate sa combata hepatita sau variola, asa cum au afirmat numeroase autoritati.
Aceasta carte trece in revista numeroasele studii referitoare la vaccinurile de origine virala, studii efectuate simultan la New York si in Africa Centrala si de Est, in cadrul unei retele de virusologi, care lucreaza pentru principalii parteneri ai complexului militaro-medical aflat sub auspiciile Institutului National al Cancerului si al Organizatiei Mondiale a Sanatatii (OMS). Este dovedit clar ca Dr. Robert Gallo, celebru pentru descoperirea virusului SIDA, face parte din aceasta retea. Acest text prezinta fapte stranii si terifiante asupra cursei armelor biologice din anii ‘60 si inceputul anilor ‘70.
In aceasta perioada, cercetatorii au dezvoltat intr-un mod nebunesc virusi capabili sa faca ravagii in sistemul imunitar si au efectuat experiente plecând de la o gama de vaccinuri care erau pretinse remedii pentru prevenirea si combaterea cancerului. Teoriile maladiilor induse chiar pe cale medicala si cele ale genocidului prin SIDA sunt meticulos examinate in contextul social si politic al acestei perioade tulburate de stiinta militara americana.
Aceasta carte examineaza activitatile CIA si initiativele politicii externe americane in Africa Centrala, reactii la pretinse amenintari pe care le constituie populatiile lumii a treia, nationalismul negru si comunismul.
Este luat in consideratie si rolul important jucat de anumiti lideri politici: Dr. Henry Kissinger, consilier pentru securitatea nationala, Frank Carlucci junior si Joseph Califano, secretari ai Departamentului Sanatatii Publice, al Educatiei si al Protectiei Sociale. Nu sunt trecuti cu vederea nici presedintii Richard Nixon si Gérald Ford si personalitatile lumii economice: Nelson si Laurence Rockefeller. Acest text diseca in mod sistematic intentiile ascunse si mecanismele administrative care sustin convingerea ca virusii HIV si EBOLA puteau fi in mod deliberat raspânditi si ca epidemia de SIDA este pe cale sa realizeze pas cu pas un plan prestabilit.
Câteva personalitati ale lumii medicale depun marturie: "Trebuie sa fim in mod deosebit recunoscatori lui Dr. Horowitz pentru prezentarea unei cercetari riguroase asupra unor fapte putin cunoscute si extrem de socante, care trebuiesc depuse ca piese esentiale in dosarul istoriei, referitor la aparitia noilor virusi" (Dr. John Martin, fost director al Departamentului Biologic din Food and Drug Administration)
"Fie ca suntem simpli cetateni sau profesionisti in domeniul sanatatii, nu putem sa nu remarcam caracterul exploziv al cartii lui Dr. Horowitz si al tezei sale majore: nu mai poate fi mentinut secret faptul ca programele armelor biologice au fost dezvoltate si testate in situatii concrete, plecând de la agenti virali care distrug sistemul imunitar" (Dr. Garth L. Nicolson, profesor si conferentiar la Universitatea din Texas si la "Centrul Anderson pentru cercetarea cancerului")
"Horowitz a reusit miracolul de a rezuma un secol de istorie prezentata drept coerenta, in realitate construita insa din intrigi, fraude si manipulari. Suntem condusi in laboratoarele ticaloase in care se produc vaccinuri contaminate, la responsabilii care actioneaza in numele traficantilor de arme biologice ... Aceasta carte se citeste cu sufletul la gura, fiind poate cea mai plina de suspans din ultimul mileniu". (Dr. Eva Snead, autoarea cartii "Unii o numesc SIDA, eu o numesc crima")
Cine este Dr. Horowitz?
Doctorul Leonard G. Horowitz este un cercetator licentiat la Harvard si o autoritate recunoscuta pe plan international in domeniul sanatatii publice si al informatiei despre SIDA. El a condus un centru de sanatate pluridisciplinara timp de mai mult de 10 ani si a dezvoltat programe educative pentru sute de organizatii si institutii.
Autor a 10 carti si mai mult de 80 de articole stiintifice si publicatii pentru marele public, Dr. Horowitz a fost deseori invitatul emisiunilor radio si televizate din America de Nord.
Cum a ajuns dr. Horowitz sa se intereseze de originea SIDA?
In 1990, 6 pacienti ai unui dentist din Florida sunt atinsi de SIDA. La analiza, ei nu fac parte din populatiile supuse riscului. In schimb, dentistul este cunoscut ca purtator al maladiei. Institutul National pentru Sanatate (NIH) si Centrul de Epidemiologie (Centre of Disease Control) din Atlanta concluzioneaza ca este "un caz de transmitere misterioasa".
Dr. Horowitz, care este un specialist al sanatatii publice si care reprezinta o autoritate in materie de igiena si asepsie a personalului medical tocmai pentru masurile de prevedere anti-SIDA, refuza sa admita concluziile autoritatilor oficiale. El reconstituie cu meticulozitate elementele unei anchete, in vederea intelegerii faptelor legate de aceasta asa-zisa "contaminare misterioasa". El descopera cu aceasta ocazie ca Dr. Acer si-a infectat in deplina cunostinta de cauza pacientii. De ce? In contradictie cu tezele NIH si CDC, Dr. Horowitz demonstreaza ca Dr. Acer a actionat pentru a se razbuna ca este o victima a maladiei SIDA. Printre documentele care au apartinut acestui dentist, el descopera o copie a darii de seama a unei reuniuni tinute in Senatul american in 1969. La aceasta reuniune, participantii identificati au evaluat pretul punerii la punct a unei arme biologice destinate sa mineze sistemul imunitar al indivizilor. Acest document a fost difuzat in mediile homosexuale, pentru ca acestia sa-si explice originea SIDA, tinând seama ca au fost folositi ca o comunitate de "tapi ispasitori". Dupa ce a regasit originalul acestui document, având acoperirea data de "Freedom Information Act", lege fundamentala a SUA, Dr. Horowitz a cercetat care au fost bugetele militare si civile ce au servit la finantarea cercetarilor medicale ale anilor ‘70 si modul in care aceste bugete, sub pretextul programului national de lupta impotriva cancerului, au fost utilizate de laboratoarele farmaceutice pentru cercetarile legate de noii virusi.
Evolutie naturala, accidentala sau premeditare?
Cum poate fi interpretata aparitia simultana si atât de subita, in urma campaniilor de vaccinare a unor populatii atât de bine identificate, in zone geografice si culturale atât de diferite ca in SUA (vaccinarea impotriva hepatitei la homosexuali) sau Zair si Haiti (campania impotriva variolei).
Pentru informatii mai detaliate:
"Emerging viruses", Aids and ebola: Nature, Accident or Intention? Dr. Leonard G. HorowitzTetrahedron Publishing Group20 Drumlin RoadPost office box 402Rockport MA 01966Tel 508-546-6586fax 508-546-9226
Aceast text este integrat si in cartea: "Adevarul cutremurator despre SIDA si EBOLA" a lui Dr. Leonard G. Horowitztradusa in limba romana in cadrul cartilor de la editura SOPHIA.
ROŞIA MONTANĂ
“Toate acestea (planurile secrete francmasonice de dominare a lumii) se vor împlini pentru că noi (francmasonii) avem în mână cea mai mare forţă modernă: AURUL.
Cu ajutorul lui (al aurului)… puterea noastră va fi mereu glorioasă, atât pentru că ea va fi imensă, cât şi pentru că ea va guverna şi va conduce independent de poziţia liderilor politici…” (al XXII-lea protocol secret francmasonic din cadrul Protocoalelor Înţelepţilor Sionului)
INTRODUCERE EXPLICATIVĂ
Aurul este echivalentul general prin care se exprimă valoarea tuturor mărfurilor şi produselor, cât şi valoarea banilor (de hârtie) aflaţi în circulaţia monetară.
La începuturi, a existat schimbul nemijlocit de bunuri cu valoare egală: un asemenea schimb avea loc între două persoane, fiecare posedând un bun pe care voia să-l schimbe pe un altul deţinut de celălalt. Mai apoi oamenii au început să folosească ca mijloc de schimb anumite obiecte ce aveau o valoare intrinsecă, cum ar fi scoicile decorative, blocurile de sare, bucăţelele de metal preţios sau pietrele preţioase. Mai târziu, au apărut monedele de metal, ce conţineau o anumită cantitate de metal preţios, în general aur sau argint.
Impunerea francmasoneriei pe plan politic, începând cu secolul al XIX-lea, a condus treptat la punerea în aplicare a strategiilor sale vizând controlul financiar asupra valorilor fixe, metalele preţioase, cheia înstăpânirii economice şi politice depline asupra naţiunilor lumii. Încă din 1869, în discursul programatic privind “trecerea în revistă a progresului realizat în munca de stăpânire a lumii”, ţinut la Praga de rabinul Reichhorn, se preconiza ca: “Noi, înţelepţii francmasoni, …, să încercăm să înlocuim circulaţia aurului cu bani de hârtie. Cuferele noastre vor înghiţi aurul şi noi vom dirija valoarea hârtiilor care ne vor face stăpâni pe toate poziţiile”. Astfel, s-a reuşit impunerea ideii că era mai convenabil să se păstreze metalul preţios în tezaurul unei bănci şi să se emită bancnote de hârtie (ce echivalau cu o chitanţă, certificând că purtătorul deţinea o cantitate de metal preţios), bancnotele putând fi schimbate cu metal, la cerere.
Fiecare dintre aceste inovaţii a fost un pas înainte spre separarea banilor de bunurile cu valoare reală. Un pas mai departe a fost făcut la conferinţa de la Bretton Woods (1944), care a creat Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional. Statele reprezentate la această reuniune au căzut de acord să creeze un nou sistem financiar mondial, în care fiecare guvern participant se angaja să schimbe la cerere propria monedă în dolari americani la un curs stabilit. În schimb, guvernul Statelor Unite se angaja să schimbe la cerere dolarii în aur la un curs de 35 de dolari la 28,35 grame aur. Aceasta introducea standardul aur pentru toate valutele lumii, pe baza rezervei americane de aur depozitată la Ford Knox (aflată sub controlul unui consorţiu de bănci multinaţionale controlate de francmasoni, prin familia Rothschild).
În 1971, pentru a proteja dolarul (era evident pretutindeni că Statele Unite creau, în scopul imensei lor expansiuni economice şi militare mondiale, mult mai mulţi dolari decât puteau echivala cu aurul lor), preşedintele Nixon a declarat că S.U.A. nu vor mai schimba la cerere dolarii în aur.
Altfel spus, dolarii fără acoperirea lor în aur (prin tezaurele naţionale stocate de fiecare ţară), nu au absolut nici o valoare.
Controlul aproape total exercitat de francmasonerie asupra finanţelor mondiale, prin concentrarea băncilor (împreună cu rezervele lor de aur cu tot) în structuri bancare multi-naţionale aflate în subordonarea directă a francmasoneriei, cât şi politica concertată a forurilor financiare mondiale (francmasonice), Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, bazată pe finanţări condiţionate şi împrumuturi (pe termen lung, falimentare pentru statele naţionale) au condus şi vor conduce în ritm accelerat la subordonarea totală a ţărilor lumii. O subordonare iniţial financiară (prin pierderea solvabilităţii naţionale, datorită epuizării rapide a rezervelor de tezaur pentru plata datoriilor - mereu mai mari şi mai grele datorită dobânzilor – asumate prin împrumuturile bancare), ulterior politică şi naţională. Iar cheia, suportul acestei înstăpâniri a “hidrei” francmasonice asupra naţiunilor planetei este controlul AURULUI.
Altfel spus, adevărata independenţă (economică, politică şi deci şi naţională) a unei ţări constă în rezervele de aur de care dispune(deoarece valutele nu au o acoperire reală). Tezaurizate (în fondurile de tezaur ale Băncilor Naţionale) sau potenţiale (sub formă de zăcăminte naturale, ce pot fi utilizate în caz de necesitate), aceste rezerve strategice de aur reprezintă o adevărată garanţie de neatacat a suveranităţii economice a statului - cu condiţia ca aceste rezerve de aur să rămână în proprietatea naţională şi în folosinţa exclusivă a ţării.
IMPLICAŢIILE PRECONIZATEI CATASTROFE DE LA ROŞIA MONTANĂ
“În producţia de aur (fin), România ocupa locul al doilea în Europa (după Rusia). În România minereurile de aur sunt concentrate în două mari zone auroargentifere din Transilvania: zona Brad (cu centre de extracţie la Roşia Montană, Gura Barzei, Băiţa, Zlatna, Baia de Arieş), unde există zăcăminte de aur nativ şi zona Baia Mare, unde se găsesc zăcăminte de sulfuri polimetalice bogate în aur şi în argint.” (Cf. Dicţionarului Enciclopedic Român, 1962). Dintre aceste centre de extracţie, în zona Roşia Montană se află cel mai mare zăcământ de aur din Europa continentală, estimat la peste 300 de tone de aur şi 1.600 de tone de argint, având o valoare de 3 miliarde de dolari. De notat că, compania canadiană implicată în scandalul de la Roşia Montană a plătit pentru concesionarea exploatării aurifere din Roşia Montană doar 3 milioane de dolari!
Roşia Montană este singura exploatare profitabilă (produce 320 de kg. de aur pe an, şi aceasta pentru că Banca Naţională a României nici nu doreşte mai mult), celelalte exploatări fiind falimentare (sau, mai bine spus, falimentate).
Cealaltă mare zonă auroargentiferă a României, zona Baia Mare, a fost exploatată până de curând de un concern australian, în condiţii economice, financiare şi ecologice absolut dezastruoase pentru ţara noastră.
Aurul nu era exploatat pentru România, ci pentru a fi vândut în afară de compania australiană, ţara noastră neprimind decât procente minime din toată această afacere. În plus, anul trecut, datorită gravelor neglijenţe în procesul de producţie şi a sistemului de protecţie neadecvat, s-a produs o gravă poluare (cu cianură de sodiu) a apelor din zonă, inclusiv a Tisei. La acel moment au existat aprecieri că această catastrofă ecologică ar fi cea mai mare din Europa, după dezastrul de la centrala nucleară de la Cernobîl. Statul român este obligat acum de organismele europene să plătească, pentru poluarea mediului ecologic (Tisa), despăgubiri statului ungar, în valoare de 105 milioane de dolari.
În concluzie, zăcământul aurifer de la Roşia Montană este cea mai importantă, de fapt unica, rezervă de metal preţios a României. Iar acum aurul din Roşia Montană, aurul României, a fost concesionat spre exploatare şi comercializare exclusivă unei companii străine, care în maxim zece ani preconizează să epuizeze definitiv această unică rezervă strategică de aur a României.
Conexiunile dintre planurile francmasonice de dominare a lumii prin intermediul controlului aurului aplicate şi pentru România, recunoscută chiar de francmasoni ca fiind “pământul făgăduinţei” (“Noul Ierusalim” sau, altfel spus, viitorul centru spiritual al planetei), şi afacerea de la Roşia Montană sunt mai mult decât evidente…
DATE SEMNIFICATIVE
* Rezervele de aur estimate oficial: Proiectul companiei canadiene ‘S.C. Gold Corporation Roşia Montană’ vorbeşte de exploatarea a 300 tone de aur, dar noi credem că este vorba de o cantitate mult mai mare. Rezerva de minereu, spre exemplu, depăşeşte 227 milioane tone…
Dacă în prezent, prin metode curate, fără cianuri, se exploatează 420.000 tone de minereu pe an, compania canadiană doreşte să exploateze 13 milioane de tone/an. Ceea ce s-ar exploata, în sistemul clasic, în 30 de ani, ei vor să extragă într-un singur an! Aşadar, producţia pentru următorii 300 de ani, o şansă pentru generaţiile viitoare, va fi exploatată în 10 ani. O grabă criminală, care va lăsa pustiu în urmă.
Aurul exploatat la Roşia Montană va fi vândut în străinătate căci Banca Naţională a României nu-l cumpără, nu are nevoie (Cel puţin deocamdată)! Ţara noastră rămâne doar cu redevenţa de 2%, cu impozitul pe cele câteva sute de salarii (700 în faza de producţie, după afirmaţia d-lui Timiş) şi cu participarea de 20% din acţiuni.
Şi atunci de ce să scoţi, în grabă, tot aurul din măruntaiele pământului? De ce să nu exploatezi lent şi curat, fără cianură?
“În urma acestei acţiuni criminale iniţiate de S.C. Gold Corp, rezerva strategică de aur a României, solvabilitatea noastră naţională, va deveni un vis…” (Eugen Cornea, topograf, prim-vicepreşedinte al Asociaţiei “Alburnus Maior” din Roşia Montană)
Plaiurile Iancului se pregătesc să devină o gigantică “rezervaţie” de cianuri
Munţii Apuseni fac parte din sufletul românilor, sunt munţii lui Avram Iancu şi ai legendarei sale legiuni, sunt munţii lui Popa Balint şi ai lui Horea, Cloşca şi Crişan. Aici sunt îngropate sicriele armatei lui Coshuth, care n-a reuşit să treacă de Roşia Montană. Aici sunt locurile în care dacii îşi extrăgeau aurul, locul de unde romanii au luat sute de tone de aur şi de argint şi de unde au mai extras încă până când au venit alţii, mai puternici.
Roşia Montană este cea mai veche localitate din România, atestată documentar de 1870 de ani, tăbliţele cerate descoperite aici datând din 6 februarie 131 după Hristos. Alburnus Maior (numele străvechi al Roşiei Montană) era în antichitate un important centru comercial. Aici existau pieţe şi mine de aur, se organizau licitaţii, era unul din nodurile economice importante ale Europei.
Povestea acestor locuri de o specifică frumuseţe este de fapt povestea aurului, căci după romani au venit alţi invadatori, atraşi de strălucirea bogăţiilor din Apuseni. Veşnic a existat un imperiu care a râvnit la toate acestea, veşnic s-a purtat o luptă.
Împăratul roman Traian a exploatat din Alburnus Maior 165 de tone de aur şi 1.500 de tone de argint, ducându-l la Roma. Imperiul Austro-Ungar a extras şi el 100 de tone. Bogăţia acestui loc pare infinită, pentru că noii stăpâni canadieni speră să scoată şi ei, în următorii 20 de ani, ceea ce a mai rămas. Dar acum aurul nu va mai fi scos din galerii, ci prin exploatări de suprafaţă. Iar la suprafaţă trăieşte istoria. Printre oameni…
În 10 ani urmează ca aici să nu mai fie nimic, decât un deşert de cianură de potasiu, un crater colosal care va lua locul satelor răspândite prin munţi. Zăcământul milenar de la Roşia Montană va dispărea şi, odată cu el, oraşul însuşi, bisericile, clădirile, animalele şi oamenii; munţii vor fi raşi, scobiţi.
Cea mai mare exploatare de aur de suprafaţă din Europa va fi aici. După accidentul de anul trecut, de la Baia Mare, când au fost deversate într-un râu apele cianurate ale unei exploatări aurifere, presa occidentală a scris că atunci s-a petrecut cea mai teribilă catastrofă ecologică europeană, după Cernobîl. Acum României i se cer despăgubiri de către Ungaria, în valoare de 105 milioane de dolari.
Ei bine, aflaţi că această exploatare de la Roşia Montană va fi de o sută de ori mai mare şi implicit, riscurile vor fi de o sută de ori mai mari. Sute de milioane de tone de minereu dislocat din munţi şi de sub satele nefericite ale moţilor vor fi depuse într-un imens lac amenajat în valea Cornei. Satul va fi mutat, cu istoria sa cu tot şi cu bisericile sale, pentru a face loc unei zone în care nu va putea locui nici o fiinţă. Această zonă a apocalipsei ecologice va fi otrăvită cu sute de tone de cianură, substanţă folosită în procesul de extragere a aurului. Bogăţia de pe urma căreia au trăit românii de mii de ani este pe cale de a deveni blestemul acestor locuri.
Se intenţionează extragerea a 200 de milioane de tone de minereu, circa 800 de grame de cianură fiind necesare pentru fiecare tonă. Aceasta înseamnă 200 de mii de tone de cianură lăsate libere în natură, în apă, în sol… Iar un gram de cianură omoară un bou!
Despre rezervele de aur rămase ne spune geologul Aurel Manta: “Este aur pentru 200 de ani de-aici înainte, dacă îl exploatăm cum se cuvine, aici mereu va fi aur… Nici Ceauşescu nu a îndrăznit să facă ce vor ăştia să facă. Ceauşescu a expropriat vreo 11 familii prin anii ’70 şi a distrus cetatea dacică şi multe case sunt făcute acum din pietrele perfect finisate ale meşterilor daci, dar nu a îndrăznit să meargă mai departe. Aici, aurul e sub oraş. Iei praf de pe drum şi praful ăla are aur care se poate extrage, separa. Înainte, se folosea mercurul. Acum se folosesc cianurile.”
O istorie ce se urmăreşte a fi umilită…
Patrulaterul aurului din Munţii Apuseni – tezaurul nostru naţional – e pe cale să intre în mâna unor aventurieri internaţionali care vor să-l sece dintr-o dată, lăsând în urmă un peisaj mutilat şi otrăvit de cianuri. Bisericile sunt pe cale să fie rase din temelii, fabuloasa istorie a locului va fi umilită, batjocorită, trasă încă o dată pe roată. Cu buzunarele niciodată sătule de bani, responsabilii de azi ai destinelor ţării uită că Patrulaterul aurului din Apuseni este, înainte de toate, un Patrulater al istoriei naţionale.
Acolo, la Albac, la Abrud, la Roşia şi Câmpeni, s-au scris două dintre cele mai importante momente ale identităţii noastre naţionale: răscoala lui Horea şi revoluţia lui Avram Iancu. Jertfa lor, plătită cu torturi fizice şi morale, i-a adus pe moţi şi pe ardeleni la masa istoriei, lăsând Apusenii în păstrarea întregului românesc.
Deşi primarul din Roşia Montană a afirmat că, din punct de vedere arheologic, nu mai există nimic aici, avea să se dovedească că această afirmaţie era o minciună uriaşă, căci în aceste locuri de pe Dealul Carpeni, de sub stâncile vârfului Găuri, sunt zeci de ruine dacice şi romane, iar ceramica roşie a acestor ruine arde printre ierburile culcate de vânturi; adevăratele flăcări de pe comori sunt resturile de vase, de amfore, pe care noi le călcăm în picioare la fiecare pas, pentru că nu avem pe unde trece. Peisajul este terifiant: se văd resturile unei biserici paleocreştine abia explorate ce vor fi îngropate în steril, stupefacţia lasă loc unui urlet interior şi unei panici care nu poate fi explicată.
Sufletul acestui loc al Dealului Carpenilor este copleşitor. Cum de aceste locuri nu sunt clasate arheologic, cum de vor fi acoperite de mizeria cianurilor fără măcar să fie dezgropate? Iarba şi copacii acoperă cât vezi cu ochii zidurile unor construcţii înghiţite de valurile istoriei. Ale istoriei noastre. Şi dacă sunt clasate, atunci cum să fie sacrificate? Şi dacă vor fi sacrificate, atunci ce a căutat ministrul culturii, domnul Teodorescu, aici, invitat de compania traficantului de droguri? Lumea e pe invers. Unde e Academia Română, unde sunt acele spirite veşnic treze, care ar trebui să se lege cu lanţuri de pietrele acestea măturate de vânturi, ale sanctuarului ciudat de lângă Tăul Găurilor, de pe dealul Hăbadului, de sub vârful Şchiolnei?
Drumul roman care lega Alburnus Maior (Roşia Montană), de Alburnus Minor (Abrud) e aici, trece pe lângă ceea ce pare a fi fost un uriaş sanctuar de formă semirotundă; o piatră de altar zace părăsită; zeci, sute de morminte ale unor timpuri milenare sunt răspândite în întreaga zonă. E mai mult, mult mai mult decât credem. Ni se arată apoi alte şi alte guri de mină străvechi, de mii de ani, în care încă şi astăzi se mai poate scormoni pe filoane, după aur.
Simţim probabil cu toţii o tristeţe teribilă, de cetăţean al unei republici călcată în picioare de proprii conducători, o ţară cu genunchii prăbuşiţi în cioburile trecutului său, incapabilă să se ridice, incapabilă să se apere, incapabilă să ridice capul din pământ.
Şi nu putem observa că, în loc să înălţăm un panteon al istoriei naţionale, o zonă de protecţie şi de rememorare spirituală din care să ne regenerăm puterile, ne vindem aurul şi trecutul pe cinci arginţi, nici aceia intraţi în visteria săracă a ţării noastre?
Corupţie şi clientelism politic
Proiectul de vânzare a aurului de la Roşia Montană a demarat, a fost aprobat şi se bucură de susţinerea guvernului actual, dar aprobările iniţiale au fost date de fostul guvern de ţărănişti. Se susţine că există sute de aprobări din partea tuturor instituţiilor statului, de la ministerele Industriei, Mediului, Culturii, Amenajării Teritoriului, de la alte agenţii guvernamentale pentru această criminală acţiune.
Fostul secretar de stat la Ministerul Mediului, Dumitraşcu, cel care a susţinut acordarea avizului de mediu în 1999 (când compania canadiană a solicitat acordul acestui minister), este astăzi directorul S.C. Gold Corporation Roşia Montană. Simplă coincidenţă?
Unul din membrii Consiliului de administraţie al companiei este deputat al partidului de guvernământ, iar prefectul de Alba, Ioan Rus, care a fost la început de partea oamenilor din Roşia Montană, acum acţionează contra, vorbind ca un angajat de facto al lui Frank Timiş.
Consilierii de la Roşia Montană, care s-au opus iniţial semnării Planului de Urbanism General sunt astăzi angajaţi ai aceluiaşi domn Timiş, după ce şi-au schimbat, “imparţiali”, opiniile, aprobând planul, deşi legea impune organizarea unui referendum al populaţiei pe această temă.
Vasile Frank Timiş, personajul de “prim-plan”
De loc din Maramureş, absolvent al unei şcoli profesionale de mecanici auto, propăşit, prin anii ’80, în Australia, Timiş se întoarce în 1995 în România. Aici obţine, aşa cum numai în ţara noastră se poate produce, contra unei sume modice, de 3 milioane de dolari, concesionarea exploatării aurifere de la Roşia Montană (cu un zăcământ estimat a avea o valoare de 3 miliarde de dolari)! Aceasta după ce plăteşte nota delegaţiei oficiale române în Canada, formată din secretarul de stat la Mine, prefectul de Alba, directorul de la Mine Deva (din 1997), care la întoarcere semnează contractul de asociere cu compania “Roşia Montană Eurogold Corporation”, special înfiinţată pentru această exploatare, ce-l avea ca preşedinte pe Timiş.
Timiş a mai contribuit (în 1998), printr-un specialist în drept minier canadian, la elaborarea proiectului care stă la baza Legii minelor!
Emite acţiuni ale “Roşia Montană Eurogold Corporation” pe pieţele bursiere internaţionale (la bursa din Toronto). Se ocupă apoi de crearea unui hăţiş de firme, firme acţionare la alte firme (precum firma “Deva Gold” S.A. asociată cu “Regia de Aur Deva”, pe lângă firma de faţadă canadiană “Eurogold”) aşa încât asociaţii să fie greu de identificat şi de urmărit. Înfiinţează multe firme off-shore (firme care nu plătesc statului român impozite şi taxe, având sediul în “paradisurile fiscale”), firme canadiene, firme australiene, un hăţiş financiar foarte greu de controlat de autorităţi, aproape imposibil de descifrat, constituit tocmai cu această intenţie. Totul este organizat astfel încât circuitul banilor să fie uşor de pierdut, aurul să iasă din ţară fără nici o problemă, iar vinovaţii să nu mai fie găsiţi niciodată.
Vasile Frank Timiş, personajul de “prim-plan”
În doi ani Vasile Frank Timiş obţine (sau, cel puţin, susţine că a obţinut) sute de aprobări – multe discutabile – de la Mediu, de la alte ministere, de la prefectură, de la primării, de la felurite comisii şi agenţii guvernamentale. El susţine o politică duplicitară, căci autorităţile neagă existenţa oricărui demers oficial. (Vezi comunicatul de presă al Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, care precizează că: “1. Ministerul nu a dat nici un fel de acord pentru lucrările de investiţii la “Roşia Montană Gold Company”; 2. Până în prezent nu a fost depusă documentaţia tehnică, potrivit procedurilor legale, pentru obţinerea acordului de mediu necesar începerii activităţii industriale în zona Roşia Montană.”)
Acelaşi personaj promite investiţii de 400 de milioane de dolari, promite locuri de muncă şi răscumpărarea cinstită a proprietăţilor moţeşti, ademeneşte şi ameninţă cu exproprierea, organizează bizare sondaje de opinie pentru a dovedi că oamenii vor să-şi părăsească casele, angajează printre oamenii săi foşti demnitari ai statului român şi îmbunătăţeşte relaţiile cu autorităţile regionale şi locale suficient de mult pentru ca oamenii să-l bănuiască de corupţie.
Timiş nu are banii necesari să susţină exploatarea aurului din zonă, lucru, de altfel, pe care îl şi recunoaşte. El joacă în acest moment o posibilă mare “cacealma”. Atu-ul lui este speranţa că, lăudând rezerva de aur din Apuseni, va obţine finanţări externe. Se bate cu pumnul în piept că firmele lui sunt cotate la bursa canadiană, că are negocieri avansate cu investitori, dar deocamdată, nici un dolar nu este cert. Ce se va petrece, însă, dacă ele nu vor fi suficiente? Probabil Timiş va renunţa la exploatare, îşi va strânge lucrurile şi va pleca de unde a venit, lăsând în urmă un dezastru ecologic şi uman. Sute de milioane de tone de cianură, mii de hectare de săpături abandonate, case, culturi, drumuri distruse. Cine va plăti pentru toate acestea?
Cititorii “B.I.Y.” trebuie să ştie că în realitate V.F. Timiş este un traficant de droguri: el a fost condamnat de două ori în Australia pentru deţinere de heroină, în 1994 şi 1997 (conform dezvăluirilor publicaţiei candiene Minews), cu numai trei ani înainte de a veni în România în calitate de “salvator al Apusenilor”.
El posedă doar 10% din acţiunile companiei canadiene “Eurogold”.
Site-ul firmei canadiene “Eurogold Corporation”- “Gabriel Resources” Ltd.: www.gabrielresources.com
Campanie publicitară otrăvită
Campania publicitară a “S.C. Gold Corporation Roşia Montană” este organizată de “Planning Alliance”. Modalităţile ei de acţiune:
- publicitate (promoţională şi lobby) în marile cotidiene: România Liberă, Adevărul, Libertatea. Exemple: Petre Mihai Băcanu (directorul României Libere) afirmă: “În curând, mulţi vor regreta că nu s-au născut la Roşia Montană”, deoarece, “au venit banii!”; “Căsuţe dărăpănate, acoperite de sărăcie… preţul plătit pentru modernitate” – este vorba de casele vechi de 200 de ani, monumente de arhitectură, care vor dispărea sub exploziile dinamitelor etc.
Sunt pagini întregi de ziare în care este prezentat programul de strămutare a localnicilor. “Compania “S.C. Gold Corporation Roşia Montană” înţelege că oamenii sunt nerăbdători să se mute”- aşa încep anunţurile. În realitate, nimeni nu este nerăbdător să plece din Roşia Montană, nimeni nu vrea să plece, doar că unii sunt ameninţaţi şi obligaţi să plece. Din modul în care este construit mesajul publicitar rezultă clar că Timiş şi ai lui acoliţi încearcă o crasă manipulare a opiniei publice. În presă se dă impresia că toţi localnicii vor să se mute, că toţi trăiesc într-o mare fericire, că nu există nici o nemulţumire, nici un scandal acolo, şi că aceste probleme sunt simple invenţii ale unor ziarişti răuvoitori.
- campanie (promoţională şi lobby) la televiziunile locale (cu contribuţia televiziunii S.I.C.A., ramură locală a Pro TV din zonă);
- publicitate stradală, afişe tip: “Cianura de sodiu conţine compuşi netoxici, benefici pentru sol, cum sunt îngrăşămintele pe bază de amoniu”; “Organismul uman are cea mai mare capacitate de a metaboliza cianuri”!!;
Alte afirmaţii aberante ale responsabililor locali: “Degajarea acidului cianhidric în atmosferă va fi în cantitate mică şi nu va depăşi, deasupra “iazului”, valoarea din interiorul unei camere în care se fumează” (când se ştie că la Baia Mare, deasupra iazului cu cianuri, cad păsări moarte); “Cianura nu este mai toxică decât hipocloritul pe care-l folosesc gospodinele la spălatul rufelor”!! (afirmaţie a reprezentantului Inspectoratului de Mediu Alba).
Crimă ecologică
Dezavantajele principale ale exploatării la suprafaţă a aurului: aurul este amestecat cu metale cu grad ridicat de toxicitate, posibil chiar uraniu. Efectele: pe o rază de 70 de km., gazele se vor împrăştia cu iuţeală, poluarea va distruge aproape tot. Bolile se vor înmulţi, pomii nu vor mai da fructe, animalele vor avea de suferit. Adio turism montan şi agrar! Proiectul va otrăvi Apusenii. În 10-15 ani, nu va mai rămâne nimic. Se termină şi aurul şi se termină pentru totdeauna cu acest colţ paradisiac de ţară. Vom rămâne doar cu o mare zonă distrusă. Cum facem cu pădurea ţării, aşa facem şi cu aurul: ne vindem pe nimic.
“Proiectul de la Roşia Montană este cel mai neplăcut prejudiciu ce se poate produce mediului înconjurător”
Lavinia Andrei (inginer energetician), preşedinta organizaţiei ecologiste “Terra Mileniul III”: “Exploatarea sălbatică ce se preconizează la Roşia Montană, strămutând sute de case şi aruncând în aer munţii şi istoria, este un exemplu de nedurabilitate totală. Este cel mai neplăcut prejudiciu ce se poate aduce mediului înconjurător. Din punct de vedere economic, a fost demonstrat, în toată istoria economiei mondiale, că un profit maxim într-un timp scurt nu este totodată un fenomen durabil.
Hai să le oferim moţilor o şansă durabilă! Să îngrijească o pensiune turistică sau să amenajeze propria casă pentru turism, să vândă tricotaje, ţesături şi obiecte din lemn, să vândă plante medicinale, fructe de pădure şi ciuperci culese de pe munte. Nu se vor îmbogăţi, dar nu cumva vor pierde mai mult dacă acceptă iluzoriile promisiuni ale companiei miniere?
Mă doare sufletul când mă gândesc la Roşia Montană, la timpurile ce o aşteaptă. Şi-a putut cineva închipui, în urma accidentului de la Baia Mare, tocmai oamenii de la Brăila vor fi afectaţi de cianură? N-ar fi crezut nimeni în acele momente. Iar astăzi firma australiană se ascunde ca “mortul în păpuşoi” şi ameninţarea plăţii a peste 100 de milioane de dolari despăgubire pentru Ungaria planează asupra statului român.
Şi mai e ceva grav: în S.U.A., dacă cineva vine să-ţi taie pomul din faţa casei, vecinii anunţă imediat Poliţia şi-l opresc pe tăietor din acţiunea sa, până la lămurirea incidentului. În România, totul este un strigăt în pustiu. Oamenii din Roşia Montană strigă, strigă şi nu ştiu de ce să se agaţe, la cine să apeleze, ce să facă. Au pierdut complet încrederea în instituţiile statului. Mai degrabă îşi pun nădejdea în Posibila intervenţie internaţională a Ungariei, o ţară vizată direct de efectele nocive ale cianurilor ce ar putea fi folosite la Roşia Montană.
Legile europene ar trebui să fie valabile şi în România
D-na Francoise Heidebroek, economistă din Belgia, lucrează în Bucureşti, în cadrul unor proiecte ale Băncii Europene de Investiţii. A călătorit mult în lume, a văzut multe locuri frumoase, dar în cele din urmă s-a oprit în satul Bucium-Poieni din Munţii Apuseni, pentru că i s-a părut un “muzeu viu fără egal”. Şi-a cumpărat o casă aici, alături de alţi patru concetăţeni. “Aici se poate face un altfel de turism”, spune belgianca, “salvarea oamenilor este turismul rural”. “Îmi petrec aici fiecare sfârşit de săptămână, fiecare vacanţă. Eu sunt europeană şi ştiu că noi occidentalii n-am respectat peisajele, ci le-am stricat. De aceea în ceasul al 12-lea, U.E. a dat deja legi stricte privind protecţia mediului, care ar trebui să fie valabile şi în România. Proiectul Eurogold, pe bază de cianuri, la o scară atât de mare, nu a fost şi nu va fi acceptat niciodată în Europa. Acceptând această investiţie, statul român pierde foarte mult, pe lângă daunele provocate de cianuri oamenilor şi animalelor. Calculele companiei sunt doar financiare şi nu trebuie să fii mare economist, ci doar un om de bun-simţ, ca să-ţi dai seama că, pe termen lung, România pierde extraordinar. Dacă se ţine cont de costurile indirecte, proiectul nu poate fi viabil. Adevăratul preţ al acestuia va fi o tragedie pentru Ţara Moţilor şi pentru România. Guvernul doreşte să ne convingă că totul va trebui sacrificat pentru acest proiect de ‘interes naţional’, însă eu spun că adevăratul interes al României este de a-l opri. Sunt sigură că, într-un viitor nu prea îndepărtat, acţiunea companiei canadiene va fi catalogată drept genocid. De câte incidente de tipul celui petrecut în Baia Mare este nevoie ca să se priceapă acest lucru?
RĂZBOIUL NEVĂZUT
În presă au început să apară tot mai multe date concrete menite să atragă opiniei publice atenţia asupra faptului că aşa numita teorie a conspiraţiei nu este doar o banală speculaţie, ci este foarte reală şi chiar cu mult mai perfidă decât ne putem imagina. Tot mai multe documente coerente, care prezintă planuri concrete ale Francmasoneriei şi ale altor organizaţii care-i servesc drept paravan, pot fi citite în din ce în ce mai multe publicaţii. Un astfel de plan, despre care se vorbeşte mult în presa americană, este cunoscut sub numele codificat L.U.C.I.D.
Iniţiatorii acestui plan diabolic (proiectul L.U.C.I.D.) sunt astăzi stăpâni pe tehnici şi metode desprinse parcă direct din arsenalul nevăzut al demonilor. Acest plan de dominare mondială include acţiuni realizate prin diverse structuri publice aflate sub controlul francmasoneriei, cum ar fi spre exemplu Agenţia Naţională de Securitate (NSA) care deţine la ora actuală tehnologii ce ar părea pentru marea majoritate a oamenilor de domeniul SF.
Vom prezenta în continuare, foarte pe scurt, câteva din aceste tehnici de control si supraveghere umană ale NSA care au fost scoase la lumină din cauza unor conflicte apărute între membrii echipei speciale Kinnecome, care îşi desfăşoară activitatea la sediul NSA de la Fort Meade (aşa cum spunea un înţelept, răul conţine în el sămânţa propriei sale distrugeri).
Astfel, în anul 1991, John St. Claire Akwei, membru Kinnecome, dădea în judecată NSA pentru faptul că a folosit tehnici secrete psihoelectronice pentru influenţarea propriilor angajaţi. Procesul a fost recent publicat integral în numărul din aprilie - mai 1996 al revistei Nexus.
În lucrarea sa despre L.U.C.I.D, Texe Marrs face o analiză a dezvăluirilor despre metodele de influenţare a minţii, extrăgând şi explicând metodele psihoelectronice ale NSA, adăugând în plus o bogată bibliografie pe această temă. Făcând o scurtă trecere în revistă, suntem în măsură să vă prezentăm următoarele aspecte:
Reţelele informaţionale ale NSA
Pentru a deţine controlul absolut asupra oricărei activităţi umane, NSA utilizează mai multe reţele de informaţii iniţiate încă din anii ’50 (de altfel, în deceniul anilor ’60, NSA era prima posesoare a celui mai performant computer din lume). Dintre reţelele informaţionale ale NSA amintim:
- reţeaua Sigint care realizează un control total asupra oricăror semnale electromagnetice;
- reţeaua Domint pentru control civil, cu o subramură extrem de bine protejată ce cuprinde reţeaua agenţilor secreţi NSA (aceşti agenţi au deplină libertate de acţiune precum şi acces la o bază imensă de informaţii din toate domeniile la un cost extrem de redus, datorită tehnologiilor de vârf pe care le foloseşte NSA);
Tehnici de supraveghere
Reţeaua Sigint a apărut încă de la înfiinţarea NSA sub impulsul uluitoarelor tehnici secrete de control asupra interferenţei câmpurilor electrice şi magnetice. Această reţea se bazează pe echipamente digitale cu structură celulară care depăşesc cu cel puţin 15 ani cercetările «laice» în domeniul electronicii şi care permit controlul absolut al întregii game de unde electromagnetice (EMF).
Prima aplicaţie a reţelei Sigint pe care o vom aminti se referă la capacitatea Agenţiei Naţionale de a supraveghea absolut orice computer de pe teritoriul USA, fie el conectat sau nu la o reţea interactivă gen Internet. Echipamentul electromagnetic secret al NSA poate decela emisiile de radio-frecvenţă care provin de la circuitele electronice ale calculatoarelor personale. Aceste emisii sunt filtrate cu dispozitive speciale, eliminând influenţa cauzată de monitoarele PC sau de celelalte anexe ale computerului. Totalul semnalelor obţinute în urma filtrării reprezintă starea exactă a circuitului electronic al PC-ului, respectiv al memoriei acestuia. Decodificând apoi aceste semnale după un algoritm special, se obţine copia exactă a memoriei computerului, cu absolut toate datele conţinute. Astfel, NSA este în măsură de a deţine un control riguros al tuturor informaţiilor digitale stocate în computerele SUA sau oriunde în lume.
O altă funcţie a echipamentului special de la Fort Meade este aceea că poate genera unde RF codificate care provoacă rezonanţa circuitelor computerului vizat, distrugându-i toate datele. Cu alte cuvinte, NSA se poate conecta cu orice computer în scopul extragerii datelor sau pentru a realiza intervenţii de tip război computerizat.
O altă aplicaţie a reţelei Sigint este şi mai uimitoare decât cea prezentată anterior şi ea se referă la faptul că, prin intermediul tehnicilor de modelare a câmpurilor electromagnetice, NSA deţine astăzi capacitatea de a monitoriza inclusiv câmpul bio-electromagnetic uman. John St. Claire Akwei a dezvăluit că acest câmp detectat de la distanţă creează posibilitatea supravegherii permanente a oricărui om, oriunde s-ar afla acesta. Captatoarele de emisii electromagnetice sunt îndreptate îndeosebi asupra energiilor eliberate de activitatea neuronală a creierului.
Echipamentele de ultimă oră ale NSA pot astăzi codifica sau decodifica emisiile de energie encefalică a oricărui individ, putând astfel observa de la distanţă activitatea electrică a creierului.
Tehnicile de control şi supraveghere a emisiilor electromagnetice encefalice sunt un subiect aprins de discuţie mai ales în SUA, unde au fost denumite prescurtat RNM (Remote Neural Monitoring). Pe scurt, funcţiile RNM sunt:
- monitorizarea neuronală de la distanţă si EBL (Electronic Brain Link - monitorizarea legăturilor neuronale)
- contact encefalic electronic. Aceste tehnici erau în plină evoluţie în anii ‘50 pe vremea programului MKULTRA si cuprind investigarea si controlul neurologic al radiaţiilor electromagnetice gene -rate de encefal. Oficial, denumirea folosită de NSA pentru aceste cercetări este de: «tehnici de investigare a Informaţiei Radiative». Această Informaţie Radiativă este definită confuz drept: «informaţie provenind de la surse de emisie spontană a undelor EM din mediu, altele decât radioenergia şi exploziile nucleare».
Aceste tehnici se bazează pe cartografierea precisă a regiunilor encefalice cu activitate de interes vital: centrul de mişcare, centrul vorbirii, al gândirii, şi regiunile scoarţei responsabile cu sensibilitatea optico-acustică şi tactilă. Astfel, din motive de securitate naţională, NSA deţine deja o bogată arhivă cu hărţile electro-encefalografice a mii de americani.
Care este scopul acestei cartografii ? Tehnica de investigare encefalică se bazează pe detectarea energiilor encefalice stimulate ale scoarţei, energii emise cu o frecvenţă continuă cuprinsă între 3-50 Hz, la o putere de 5mW. Orice gând, orice comandă de mişcare, orice imagine acustico-optică creează o activitate neuronală specifică generând vârfuri de emisie specifice. Cu ajutorul unui algoritm de decodificare a acestor reprezentări specifice se obţin pe computer toate informaţiile generate de scoarţa cerebrală traduse mai apoi prin decodoare speciale în gânduri vorbite si imagini audio-video vizualizate pe un monitor TV. Cu alte cuvinte se foloseşte acelaşi principiu ca pentru sustragerea de informaţii din computer. Totodată tehnicile RNM şi EBL au posibilitatea de trimitere, prin intermediul unor emisii de unde electromagnetice codificate, a semnalelor audio-vizuale sau a comenzilor de mişcare direct pe centrii de pe scoarţă evitând organele de simţ şi nervii optico-acustici. Aceste imagini se pot codifica transmiţându-se sub forma unui scenariu, îndeosebi în timpul somnului de tip REM al subiectului, influenţându-i întregul comportament. Astfel, cele două tehnici formează împreună un sistem perfect de supraveghere/influenţare a vieţii umane, subiecţii devenind simpli «zombi telecomandaţi».
Etape de lucru: 1) Prin intermediul RNM sunt monitorizate frecventele specifice scoarţei cerebrale a subiectului. De regulă frecvenţele bioelectrice uzuale ale regiunii encefalice sunt:
- centrul de mişcare - 10 Hz
- regiunea acustică - 15 Hz
- regiunea optică - 25 Hz
- regiunea tactilă - 9 Hz
- centrul gândirii - 20 Hz
Odată obţinută această cartografiere se poate deţine controlul asupra persoanei respective. Trebuie menţionat că totalul de intrare/ieşire al frecvenţei bio-electrice (calculat prin însumarea frecvenţelor specifice a diverselor regiuni cerebrale) a unei persoane este unic. Nu se poate transmite un semnal în creierul uman decât prin folosirea frecvenţei specifice acelei persoane.
2) Apoi cu ajutorul tehnicii EBL se realizează contactul de la distanţă între echipamentul NSA şi creierul uman, putându-se citi gânduri clar formulate şi înregistra toată activitatea acustico-optică a individului.
Totodată i se pot transmite în creier comenzi de mişcare sau imagini audio-video. În plus, Electronic Brain Link poate realiza contactul bidirecţional nu numai computer-creier, ci şi contact inter-cerebral. Această metodă este folosită îndeosebi de agenţii Humint pentru a fi în legătură permanentă unul cu altul ori pentru ţinerea sub control a persoanelor investiga
MIZELE RĂZBOIULUI DIN AFGANISTAN
“Războiul împotriva terorismului este o minciună. După trei săptămâni de bombardamente, nici un singur terorist nu a fost capturat sau ucis în Afganistan. În schimb, una din cele mai sărace naţiuni din lume a fost terorizată de cea mai puternică, într-o asemenea măsură încât piloţii americani, care au cam epuizat ţintele militare suspecte, distrug acum case de chirpici, un spital, depozite ale Crucii Roşii şi camioane care transportă refugiaţi”, se arată într-un articol apărut pe prima pagină a cotidianului britanic “The Mirror”, sub semnătura lui John Pilger, o adevărată legendă vie în rândul corespondenţilor de război din Marea Britanie.
Spre deosebire de prezenţa obsesivă a imaginile apocaliptice de la World Trade Center din New York, ce au ocupat prim-planul mass-mediei aproape fără întrerupere, publicul occidental nu vede nimic din ceea ce se întâmplă în Afganistan, iar ignoranţa în ceea ce priveşte adevăratele determinări politice şi substraturile de culise ale actualului conflict este absolută.
Puţini ştiu că absolut nici unul dintre cei implicaţi direct în atentatele din 11 septembrie nu era afgan, ci saudiţi antrenaţi în S.U.A. şi Germania, iar taberele de pregătire ale teroriştilor, oferite de talibani lui Osama bin Laden, fuseseră evacuate în urmă cu mai multe săptămâni, de la începutul bombardamentelor americane.
Mai mult, talibanii sunt creaţia americanilor şi britanicilor; în anii ’80 armata tribală din care au fost racolaţi talibanii, a fost finanţată de C.I.A. şi antrenată de S.A.S., pentru a lupta împotriva ruşilor. “Ipocrizia nu se opreşte aici. Când talibanii au ocupat Kabulul, în 1996, Washingtonul nu a spus nimic. De ce? Deoarece liderii talibani, cu aprobarea tacită a guvernului S.U.A., acceptau o reducere a profiturilor din petrol şi benzină pompate printr-o conductă pe care americanii doreau să o construiască din Turkmenistan prin Afganistan şi Pakistan spre Oceanul Indian”, scrie Pilger. În acest sens, autorul articolului citează o declaraţie a unui diplomat american care ar fi afirmat: “Talibanii vor evolua, probabil, în acelaşi mod ca saudiţii, iar Afganistanul ar putea deveni o colonie petrolieră americană, ce ar aduce imense profituri Vestului”, cu toate că se ştia că regimul instaurat era profund antidemocratic şi favoriza persecutarea femeilor. “Putem trăi cu aceasta”, ar fi spus cu cinism diplomatul citat.
Cu toate că afacerea a căzut atunci, interesul pentru petrolul arab a rămas o prioritate urgentă pentru George W. Bush, care este profund implicat în afaceri personale în industria petrolieră. Pe agenda lui Bush ar figura obţinerea controlului, prin intermediul Afganistanului, asupra rezervelor de petrol din întregul bazin al Mării Caspice – cea mai mare sursă de ţiţei din lume, “suficientă, conform unor estimări, pentru a acoperi necesităţile energetice ale Americii pentru o întreagă generaţie”.
Potrivit lui John Pilger, “războiul împotriva terorismului este o modalitate de a îndeplini obiectivele strategice americane, principalul scop fiind controlarea traseului viitoarei conducte care urmează să transporte petrolul din Marea Caspică”. Doar dacă viitoarea conductă va trece prin Afganistan, americanii ar putea spera să controleze afluxul de petrol, într-o regiune în care, după vidul de putere apărut după prăbuşirea Uniunii Sovietice, ascensiunea Chinei comuniste, ale cărei nevoi de petrol se aşteaptă să le depăşească pe cele ale S.U.A., devine ameninţătoare. De aceea controlul Asiei Centrale şi a zăcămintelor de petrol din bazinul caspic este important, o dată cu începerea exploatării, iar primul pas este acela al instalării unui guvern prooccidental la Kabul. Iată de ce imediat după ce teritoriul afgan a fost scos de sub controlul talibanilor, pe 3 ianuarie 2002, Bush l-a trimis în Afganistan pe Zalmay Khalilzad, specialist în domeniul petrolului, ca şef al unei echipe de ajutor special, în cadrul unui program care are ca scop principal obţinerea de acces direct la resursele de petrol şi gaze naturale din regiune.
Un al doilea pas l-a reprezentat trimiterea de trupe şi instalarea de baze militare americane în fostele republici sovietice din regiune (precum Georgia), de unde se pot controla câmpurile petrolifere din Asia Centrală şi din zona Mării Caspice.
Deşi oficialii americani au declarat că scopul prezenţei forţelor americane în Georgia este de a ajuta această republică să lupte împotriva elementelor teroriste infiltrate în regiunea Pankisi Gorge, surse oficiale ruse citate de radio “Vocea Rusiei” afirmă că prezenţa americană în regiune nu este determinată în primul rând de lupta împotriva terorismului, ci de posibilitatea de a controla astfel rezervele imense de petrol din zonă.
Cu acordul Rusiei au fost instalate trupe americane la o bază aeriană din Uzbekistan şi pe un aeroport din Kîrgîzstan. Alte unităţi urmează să sosească la bazele militare din Tadjikistan şi Kazahstan.
A treia ţintă a campaniei “antiteroriste” a Washingtonului pare a fi Irakul şi Saddam Hussein, stăpânul de facto al unei ţări extrem de bogate în petrol. Eliminarea conducătorului irakian şi instalarea unui guvern-marionetă, dirijat de americani, ar reprezenta încununarea acestui plan ambiţios.
Evoluţiile pe piaţa petrolului caracterizează exemplar această situaţie: Saddam, pentru a contracara tendinţele americane, a anunţat o oprire unilaterală a exporturilor de petrol pentru o lună, fapt ce a determinat o creştere semnificativă a preţului petrolului pe piaţa mondială. “Arma petrolului” folosită ca instrument de presiune ar fi astfel total dezamorsată odată cu asigurarea independenţei energetice a S.U.A. (Irakul, Iranul şi Libia - toate state incriminate de administraţia americană ca având legături cu grupările teroriste - exportă circa 7 milioane de barili pe zi, reprezentând 9% din consumul mondial).
Secolul al XXI-lea va fi epoca războaielor pentru materii prime
Obiectivarea acestor strategii apare şi în analizele Institutului Worldwatch din Washington, care în raportul său anual insistă pe ideea că penuria energetică (de hidrocarburi) existentă pe plan mondial stă la baza noilor conflicte armate, generate de lupta pentru controlul rezervelor existente. Astfel, deşi au fost descoperite noi zăcăminte de petrol şi minereuri, totuşi, în mod aparent paradoxal, acestea nu au anulat conflictele ci, din contra, chiar noile descoperiri au generat aceste războaie.
Odată sfârşit Războiul Rece, Superputerile au încetat să finanţeze războaie civile şi locale, dar acestea din urmă nu au încetat, căci locul Super-puterilor care urmăreau interese politice a fost luat de marile companii transna-ţionale care, în veşnica lor goană după profituri, sponsorizează una sau alta din părţile aflate în conflict, pentru a obţine astfel materii prime la preţuri cât mai mici. Iată câteva exemple citate de Michael Renner, co-autor la raportul amintit, care totuşi nu menţionează şi numele marilor concerne implicate în “sponsorizarea” sau, altfel spus, alimentarea acestor conflicte murdare:
- veşnica stare de conflict dintre Sierra Leone şi Angola este generată de dorinţa acestor două state africane de a controla o zonă bogată în diamante;
- în conflictele din Cambodgia, khmerii roşii (cunoscuţi pentru înflăcă-ratele lor convingeri comuniste) erau mai degrabă interesaţi de controlul asupra rubinelor, safirelor şi lemnului din pădurile Cambodgiei decât de apărarea cauzei comunismului pe meleagurile cambodgiene;
- în Columbia, gherilele de stânga storc anual milioane de dolari de la companiile petroliere care fac prospectări, ameninţând cu sabotajul;
- interminabilele războaie civile din Congo sunt efectiv alimentate de comerţul cu fildeş şi cotlan, un mineral fără de care nu s-ar putea fabrica telefoanele mobile, iar cauza lor reală este exact controlul asupra acestor resurse.
În acelaşi context evoluează şi conflictul din Afganistan. Început cu mai bine de două decenii în urmă, finanţat cu bani obţinuţi din vânzarea opiumului, războiul are ca scop supremaţia asupra unor zăcăminte de petrol. Ciudata şi oscilanta politică americană faţă de Afganistan, incredibila toleranţă manifestată iniţial de Washington faţă de regimul taliban are la origine o mai veche dorinţă a S.U.A. de a se infiltra în această zonă, stratagemă care nu a avut succes până în 11 septembrie 2001. Pretextul luptei contra terorismului a furnizat alibiul trainic al instalării solide americane atât în Afganistan cât şi în fostele republici sovietice învecinate, asigurând astfel controlul strategic asupra câmpurilor petroliere din Asia Centrală şi din zona Mării Caspice.
Nu întâmplător, următoarea ţintă a campaniei antiteroriste lansată cu surle şi trâmbiţe de George W. Bush este Irakul, ţară care, prin rezervele sale de petrol, deţine o poziţie cheie pe piaţa petrolului, extrem de sensibilă la orice fluctuaţii ale producţiei marilor exportatori de ţiţei.
Manipularea conflictului din Afganistan nu este un caz singular, astfel de situaţii fiind foarte des întâlnite de-a lungul istoriei. Iată în continuare un caz destul de mult mediatizat în SUA, în a cărui rezlovare s-au implicat deja instituţii îndreptăţite legal. Acest caz foarte alambicat este tipic pentru modul în care persoane cu funcţii importante, aflate în slujba marilor puteri politice şi militare, sunt vizibil implicate (de multe ori indirect sau foarte voalat, pentru a nu putea fi trase la răspundere) în această luptă pentru controlul asupra unor zone bogate în diverse resurse naturale.
Henry Kissinger şi procesul Pinochet
Judecătorul chilian Juan Gusman însărcinat cu procesul lui Augusto Pinochet, dictator chilian judecat pentru crimele comise în timpul celor 17 ani de dictatură personală, a declarat că va încerca extrădarea lui Henry Kissinger, fost secretar de stat american între anii 1973-1977, pentru faptul că l-ar fi încurajat şi susţinut (tacit şi nu numai) pe Pinochet cu ocazia loviturii de stat din 1973 din Chile.
Guy Taylor, responsabil în cadrul mişcării anticapitaliste “Globalise Resistance”, îl acuză şi el pe Kissinger că a fost implicat în războiul din Vietnam şi în bombardarea secretă a Cambodgiei de către americani.
Mai mult, Kissinger este ameninţat în prezent cu un proces în valoare de 4,9 milioane de dolari intentat de către Joyce Horman, care îl face vinovat pentru moartea soţului ei, Charles Horman, în timpul loviturii de stat din 1973, precum şi cu un alt proces intentat de familia comandantului de armată chilian, generalul Rene Schneider, care a fost asasinat în 1970 în timpul aşa-zisului complot destinat împiedicării alegerii socialistului Salvador Allende în funcţia de preşedinte al ţării.
Aceste situaţii, destul de “transparente” chiar şi pentru un observator neiniţiat par să fie indiciile presiunilor susţinute (şantaje mascate, ce ameninţă a fi concretizate practic) realizate de cercurile francmasonice de frunte, menite să forţeze adoptarea de către liderii politici, a anumitor măsuri - “sinucigaşe” pentru cariera lor politică, ce urmează să conducă (atunci când vor deveni din ce în ce mai numeroase) la un conflict planetar generalizat.
În faţa acestor acuzaţii, Henry Kissinger caută să-şi acopere acţiunile prin declaraţii care abat atenţia de la faptele concrete, dar care au un vădit caracter francmasonic: “America trebuie să-şi transforme puterea în consens moral, promovându-şi valorile nu prin impunere, ci prin acceptarea lor voluntară într-o lume care, în pofida rezistenţei aparente, are nevoie disperată de o conducere luminată (aceasta este o cunoscută expresie menită să atragă atenţia francmasonilor care citesc mesajul că este vorba despre o persoană care îndeplineşte ordinele liderilor francmasoni)”.
SOCIETĂŢILE SECRETE ŞI NOUA ORDINE MONDIALĂ
"... există o putere extrem de bine organizată, subtilă, completă, pătrunzătoare, care te condamnă doar pentru că îndrăzneşti să respiri."
Preşedintele Woodrow Wilson
Istoria este saturată de comentarii şoptite despre societăţile secrete, de relatările celor mai în vârstă sau ale preoţilor, care au păzit cu sfinţenie secretele interzise ale străbunilor, ale oamenilor importanţi, care s-au întâlnit în taină pentru a direcţiona cursul civilizaţiei.
Cea mai veche societate secretă este Frăţia Şarpelui, denumită şi Frăţia Dragonului, care mai există şi astăzi sub alte numeroase denumiri. Frăţia Şarpelui este devotată păzirii cu străşnicie a "secretului timpurilor" şi recunoaşterii lui Lucifer ca fiind, în viziunea lor diabolică, în mod complet fals, unicul Dumnezeu. Dacă nu credeţi în Lucifer sau Satana, trebuie să înţelegeţi că există o mare masă de oameni care nu gândeşte ca voi. Unii nu cred în rasism, dar sunt milioane care cred, iar felul în care acţionează aceştia, bazându-se pe ceea ce cred, ne va afecta şi pe noi. Este foarte clar că manipularea religioasă a jucat întotdeauna un rol foarte important în cadrul acestor organizaţii. Majoritatea pretind (în mod evident fals) că sunt în legătură cu o sursă superioară, divină (ei fiind de fapt în legătură cu forţe satanice).
Secretele acestor grupuri sunt atât de profunde, încât numai cei aleşi, care sunt foarte puţini, au voie să le cunoască şi le pot înţelege. Aceşti oameni pretind că îşi folosesc cunoştinţele în beneficiul omenirii. Dar noi cum putem şti dacă este aşa sau nu, odată ce totul este ţinut în cel mai mare secret? Din fericire, unele dintre aceste secrete au devenit publice.
Ceea ce este ciudat este că în cadrul societăţii tribale primitive, toţi adulţii erau membri. Grupurile erau separate, de obicei, în grupuri de femei şi grupuri de bărbaţi. Bărbaţii erau cei care, de obicei, dominau cultura. Aceasta seamănă surprinzător de mult cu multe dintre societăţile secrete actuale. Asta nu poate însemna decât că societăţile secrete lucrează în favoarea autorităţilor, nu împotriva lor. Astfel societăţile secrete sunt însăşi autoritatea în stat. Acest lucru tinde să contracareze afirmaţiile cum că toate societăţile secrete sunt dedicate "distrugerii autorităţilor deja constituite", dar este valabil numai pentru societăţile secrete care au ca membri o mare majoritate a populaţiei. Şi numai câteva dintre cele importante intră în această categorie.
De fapt, societăţile secrete oglindesc multe faţete ale vieţii de zi cu zi. Întotdeauna există grupuri exclusive de persoane care sunt sau din care urmează a fi racolaţi viitorii membri. Acest lucru, secret sau nu, este valabil pentru întreaga omenire; exemple sunt multe - echipele de fotbal, cluburile particulare, etc. Importantă este şi folosirea unor anumite semne, parole şi alte unelte din arsenalul "secret", care dintotdeauna au fost esenţiale, în orice organizaţie, de oriunde. De asemenea, important este motivul, care justifică existenţa societăţii respective. Poate fi orice, dar caracteristica principală este fraternitatea între membrii aceleiaşi organizaţii. Camaraderia este foarte importantă. Să împărtăşeşti cu cineva greutăţi, secrete, sunt sentimente care provoacă stări de febrilitate şi fiori. Nimeni dintre cei care s-au confruntat cu rigorile unei unităţi militare nu va uita sentimentul special de camaraderie, de fraternitate chiar, ca victime ale unui sergent isteric sau ale unui comandant de companie extrem de sever. Este un sentiment aparte. Cea mai de efect armă a oricărei societăţi secrete este ritualul şi mitul care înconjoară iniţierea. Aceste ceremonii au o semnificaţie deosebită pentru participanţi.
Ritualul de iniţiere are un rol esenţial în organizarea unei societăţi secrete. Sunt luate în considerare aspecte umane importante, fără de care un grup de oameni nu ar putea opera într-o anumită direcţie, pentru a atinge un scop. În aceste societăţi iniţierea îi leagă pe membri între ei, fiind primul pas pe calea manipulării religioase a acestora.
Novicilor li se împărtăşeşte un secret, ceea ce le conferă un statut special. În antichitate, termenul de novice era definit ca "cel renăscut". O iniţiere superioară este ca o promovare şi inspiră loialitate şi dorinţa de a urca şi treapta următoare. Schimbarea care se produce în persoana iniţiată serveşte intereselor liderilor societăţii secrete. Liderii sunt denumiţi "adepţi". Aceste afirmaţii pot fi ilustrate perfect prin exemplul soldatului care este antrenat să execute ordinele comandantului, fără să gândească. Rezultatul este întotdeauna rănirea sau moartea soldatului, în scopul realizării ţelului comandantului, indiferent dacă acest scop este sau nu în folosul comunităţii.
Iniţierea reprezintă un mod de a-i răsplăti pe cei ambiţioşi, care inspiră încredere. Veţi observa că, cu cât este mai înalt gradul de iniţiere, cu atât sunt mai puţini membrii care au acel grad. Asta nu pentru că ceilalţi membri nu sunt ambiţioşi - motivul este selecţia atentă. Majoritatea membrilor nu află niciodată scopul real, secret, al grupului. Probabil că până acum v-aţi dat seama că motivul pentru care au loc ritualurile de iniţiere este selectarea persoanelor cu adevărat de încredere.
O metodă de a hotărî cine va fi adept poate fi aplicată chiar în timpul derulării procesului de iniţiere: candidatului i se cere să scuipe pe crucea creştinească. Dacă acesta refuză, membrii îl felicită şi îi spun: "Felicitări, ai făcut alegerea bună, pentru că un adevărat adept nu ar face niciodată un lucru atât de oribil". Nou-iniţiaţii nu mai ştiu ce să creadă, mai ales pentru că după aceea nu sunt avansaţi pe o treaptă superioară. În schimb, dacă respectivul scuipă pe cruce, demonstrează o bună cunoaştere a unuia dintre mistere şi este luat în considerare ca fiind un candidat sigur pentru a urca pe treapta următor superioară. Misterul este simplu: religia aşa cum este înţeleasă de ei este un instrument prin care masele pot fi controlate. Unicul lor “Dumnezeu” este cunoaşterea exclusiv mentală, sterilă, lipsită de suflet, prin care, în viziunea lor eronată, omul poate deveni Dumnezeu. Şarpele şi dragonul sunt simbolurile acestei cunoaşteri limitate. Lucifer reprezintă personificarea acestor simboluri. Lucifer a fost cel care a tentat-o pe Eva să-l convingă pe Adam să mănânce un măr din copacul cunoaşterii, pentru ca astfel “să elibereze” omul din starea de “ignoranţă” în care se afla. VENERAREA de către francmasoni a ştiinţei şi tehnologiei care devine astfel pentru ei o “religie”ce deturnează omul de la vocaţia sa profund divină, este în realitate satanism în cea mai pură formă; astfel Lucifer ia pentru francmasoni locul lui Dumnezeu. Simbolul lor secret este ochiul atotvăzător, introdus într-o piramidă.
Efectele acţiunilor lor, nedorite nici măcar de respectivele societăţi secrete, şi aura de mister care le înconjoară le-a conferit uneori reputaţia de a fi asociaţii anormale sau, cel puţin, grupuri ciudate de oameni. În momentul în care crezul lor nu se deosebeşte de cel al majorităţii, nu mai sunt considerate antisociale.
Majoritatea societăţilor secrete sunt considerate a fi antisociale; se presupune că ar conţine elemente care pot provoca răul comunităţii. Comunismul şi fascismul sunt în multe ţări societăţi secrete, unde sunt interzise prin lege. În SUA, partidul nazist şi Ku Klux Klan-ul sunt societăţi secrete care nu sunt interzise prin lege, dar care, odată ieşite la lumină, provoacă dezgustul publicului. Însă activităţile lor sunt uneori ilegale, ceea ce impune păstrarea secretului în ceea ce priveşte numărul şi numele membrilor.
Druizii şi Yezidis-ii din Siria şi Irak considerau că arabii sunt o societate secretă care s-a dedicat cuceririi lumii. Astăzi, arabii cred la fel despre evrei.
În cadrul multor societăţi primitive, iniţierea spre gradele cele mai înalte implică supunerea candidatului la anumite ritualuri care, în majoritatea cazurilor, se încheie cu moartea sau cu nebunia acestuia. Se observă că scopul unei societăţi secrete nu este în nici un caz promovarea binelui.
În Borneo, iniţierile din cadrul societăţilor secrete de vânătoare constau în vânătoarea de capete umane. În Polinezia, pruncuciderea şi depravarea erau considerate esenţiale pentru iniţierea în anumite societăţi, unde codul tribal avea nevoie de membri care să nu aibă nici un scrupul şi care să fie adevăraţii stâlpi ai societăţii secrete.
Încă de la începuturile consemnării istoriei, guvernele oricărei naţiuni s-au implicat în apărarea stabilităţii, luptând împotriva grupurilor minoritare care aveau interesul de a funcţiona după principiul stat în stat sau care doreau să submineze autorităţile deja constituite, pentru ca apoi să preia puterea.
Multe dintre aceste încercări au avut succes, dar nu şi durabilitate. Dorinţa omului de a face parte dintr-un anume electorat este puternică, atât de puternică încât nu poate fi distrusă de nimic. Acesta este unul dintre "secretele" societăţilor secrete. Iată care este baza lor politică - cunoscând acest principiu, liderii ştiu cum să acţioneze pentru a fi ovaţionaţi şi aplaudaţi de public. Cetăţenii adoră să voteze, indiferent dacă este vorba de afacerile de zi cu zi, legi sau activităţi sociale. Dorinţa cea mai adâncă a multora este de a putea să se spună despre ei: "face parte din acest electorat".
Una din cele mai importante societăţi secrete străvechi, amintită anterior, este Frăţia Şarpelui sau a Dragonului (dragonul şi şarpele sunt simboluri care reprezintă cunoaşterea limitată, lipsită de suflet). Părintele acestei cunoaşteri care îl îndepărtează pe om de Dumnezeu este Lucifer, cunoscut în cadrul acestei societăţi satanice şi ca “Purtătorul Luminii”.
"O, Lucifer, cum ai căzut dintre stele..."
Isaia 14:12
"...se spune că, după ce Lucifer a căzut din împărăţia Cerească a adus cu sine omenirii darul puterii de a gândi."
Fred Gittings,
"Simbolismul în arta ocultă".
Majoritatea minţilor diabolice au fost iniţiate de aceste societăţi, prin ritualuri secrete şi periculoase, unele dintre acestea fiind chiar de o cruzime rar întâlnită.
Conform majorităţii, marile piramide au fost construite pentru a comemora şi observa o explozie a unei supernove care a avut loc în anul 4000 î.C.
Dr. Anthony Hewish, câştigător al Premiului Nobel în 1974, a descoperit o serie de pulsaţii ritmice ale undelor radio, despre care a dovedit că sunt emise de către o stea care a explodat în jurul anului 4000 î.C. Calendarul francmasonilor începe de la A.L., "Anul Luminii", adică la anul modern se adaugă 4000. George Mihanovschi scrie în "Steaua de odinioară şi dintotdeauna" că "Scrierile antice cuneiforme sumeriene [...] descriu o stea gigantică, care a explodat în interiorul unui triunghi format din Zeta Puppis, Gamma Velorum şi Lambda Velorum [...] localizată undeva în sudul cerului.[...] Orice astronom bun ştie că steaua strălucitoare care a explodat în interiorul acelui triunghi va fi văzută din nou, după 6000 de ani". Conform calendarului francmasonic, înseamnă că va fi vizibilă în anul 2000, ceea ce este adevărat.
Nava spaţială Galileo este în drum spre Jupiter (planetă înconjurată de un înveliş gazos exact ca soarele nostru) având la bord o încărcătură de 25 de kilograme de plutoniu, care a fost justificată prin faptul că va fi folosită pe post de sursă de energie şi alimentare a navei. Când va ajunge pe orbita finală, în decembrie 1999, Galileo va descărca plutoniul în centrul planetei Jupiter. Presiunea va fi de necrezut şi va cauza o reacţie similară cu explozia unei bombe atomice. Plutoniul va exploda, va distruge pătura atmosferică compusă în majoritate din hidrogen şi heliu, care înconjoară planeta Jupiter - rezultatul va fi naşterea unei noi stele, care deja a fost botezată LUCIFER. Întreaga lume va interpreta această "renaştere" ca fiind un semn de o importanţă religioasă terifiantă. Se va confirma profeţia. Realitatea este că această demonstraţie nebunească de aplicare a tehnologiei moderne va fi executată de Societatea JASON şi s-ar putea să meargă sau nu. Ca să fie siguri de succes au mărit cantitatea de plutoniu; la Serviciul de Securitate şi Informaţii al Marinei Militare există documente în care se afirmă că Proiectul GALILEO necesită o cantitate de 2,5 kilograme de plutoniu şi că, în urma reacţiilor din atmosferă, este posibil ca pe Pământ să se instaureze ERA GLACIARĂ. Încălzirea globului, efectul de seră sunt minciuni. Realitatea este că temperaturile de pe întreg globul devin din ce în ce mai scăzute. Furtunile sunt mai violente ca niciodată şi mai greu de anticipat. Gheţarii de la poli se măresc. Suprafeţele zonelor temperate, care pot fi cultivate, se micşorează. Procesul de desertificare de la tropice devine din ce în ce mai amplu. Epoca de gheaţă se îndreaptă către noi şi se va instaura brusc.
În acelaşi timp, în Egipt va fi descoperită şi deschisă o criptă unde vor fi descoperite secrete antice importante. Explozia lui Jupiter şi deschiderea criptei vor fi evenimentele care vor zgudui mileniul din temelii. Societatea Millennium deja a plănuit o mare sărbătoare, care să aibă loc la piramidele din Egipt. Conform ediţiei din 3 ianuarie 1989 a ziarului "Arizona Daily Star", "Preşedintele Bush petrece revelionul la Camp David, Maryland, dar peste zece ani s-ar putea să şi-l petreacă în Egipt. Organizatori din cadrul Societăţii Millennium spun că deja a fost ales să inaugureze în secolul următor ceremonia de la Marea Piramidă a lui Keops".
Primul secret care trebuie înţeles este că membrii societăţilor secrete cred că sunt unicele “minţi luminate” din lume. De asemenea, cred că aceste minţi le aparţin doar lor, în exclusivitate. Mini-dizertaţia filozofică ce urmează reprezintă punctul de vedere clasic al unei societăţi secrete asupra umanităţii: "Când o persoană care posedă un intelect puternic se confruntă cu o problemă a cărei rezolvare necesită anumite capacităţi superioare de gândire, îşi păstrează echilibrul intelectual şi încearcă să găsească o soluţie, adunând cu răbdare faptele necesare soluţionării chestiunii respective. Pe de altă parte, o persoana imatură, când se confruntă cu o problemă similară, se simte copleşită. În timp ce prima persoană are posibilitatea de a găsi cheia rezolvării misterului propriului destin, ultimul trebuie condus înspre cireadă şi acolo să i se explice totul, în cel mai simplu limbaj. Precum oile, oamenii sunt total dependenţi de păstor. Intelectul superior cunoaşte adevărurile misterioase, esoterice, spirituale. Maselor li se oferă doar interpretări simple. În timp ce masele venerează cele cinci simţuri, cei aleşi observă şi recunosc în prăpastia dintre cele două categorii concrescenţele simbolice ale marilor adevăruri abstracte.
"Iniţiaţii” comunică direct cu zeii (EXTRATEREŞTRII?), care, la rândul lor, comunică cu ei. Masele îşi sacrifică mieii pe un altar care înfăţişează un idol de piatră, care nu poate nici să audă, nici să vorbească. Iniţiaţii cunosc Misterele şi sunt luminaţi şi astfel sunt cunoscuţi ca fiind Iluminaţi sau Cei Iluminaţi, paznici ai "Secretelor Veşniciei"."
Trei dintre cele mai vechi societăţi secrete care pot fi regăsite în lumea de azi sunt Cultul lui Roshaniya, Cultul lui Mithras şi, echivalentul acestora, Creatorii. Acestea au multe în comun cu francmasonii, la fel ca şi cu multe alte ramuri ce derivă din Iluminaţi. De exemplu au în comun cu Frăţia francmasonică renaşterea simbolică într-o viaţă nouă, fără să mai fie nevoie ca membrii să treacă prin portalul morţii pentru iniţiere; titlul de Master Mason se obţine după faze de iniţiere cum ar fi "Leul" şi "Muşcătura Leului"; apoi au mai fost adăugate trei grade care sunt identice cu ritualurile masonice antice: Scara celor şapte trepte, Numai bărbaţii şi Ochiul atotvăzător.
De un interes aparte este societatea puternică din Afganistan care în vremurile de demult era denumită Roshaniya (Luminaţii). În istorie se fac referinţe la acest cult mistic încă din timpurile Casei Înţelepţilor de la Cairo. Principalele ţeluri ale acestui cult erau: abolirea proprietăţii particulare; eliminarea religiei; eliminarea statelor; credinţa că "iluminarea" emană din "Fiinţa Supremă" (care este pentru ei Lucifer), care dorea o clasă de oameni care să ducă la bun sfârşit misiunea de organizare şi direcţionare a lumii; credinţa într-un plan prin care să se modeleze sistemul social mondial, mai întâi prin preluarea controlului asupra celorlalte ţări, una după cealaltă şi credinţa că, după ce atinge cel de-al patrulea grad, persoana respectivă poate comunica direct cu sfătuitorii necunoscuţi (entităţile satanice) care, de-a lungul veacurilor, şi-au împărtăşit cunoştinţele celor iniţiaţi. Nu este greu să se recunoască, din nou, Frăţia francmasonică.
Auziţi cumva ecourile partidului nazist, ale partidului comunist, ale extremei de dreapta şi ale extremei de stânga? Ceea ce trebuie menţionat neapărat este faptul că, atât liderii de dreapta cât şi cei de stânga sunt persoane care au fost şi încă mai sunt iluminişti sau membri ai Frăţiei. Indiferent dacă se pretind a fi creştini sau evrei sunt şi au fost întotdeauna internaţionalişti şi luciferici. Nu sunt loiali nici unei naţiuni, deşi, atunci când a fost cazul, s-au folosit de idealul de naţionalism pentru a-şi atinge scopurile. Unica lor preocupare este să câştige din ce în ce mai multă putere economică şi politică. Obiectivul ultim al acestor lideri (ai ambelor grupuri) este identic. Sunt hotărâţi să câştige pentru sine controlul bogăţiilor, al resurselor naturale şi al omenirii - al întregii planete. Intenţionează să transforme lumea întreagă într-un unic stat - în concepţia lor, stat totalitarist, luciferic. În derularea acestui proces vor elimina toţi creştinii. Tocmai aţi aflat unul, dar numai unul, dintre marile mistere ale societăţilor secrete.
Membrii cultului Roshaniya îşi mai spun şi Ordinul. Iniţiaţii vor fi nevoiţi să depună un jurământ şi spun: "Mă oblig să păstrez tăcerea şi loialitatea de nezdruncinat şi supunerea faţă de Ordin.... Întreaga umanitate care nu va reuşi să se identifice cu semnul nostru secret va fi prada noastră". Jurământul a rămas acelaşi până în zilele noastre. Semnul secret era trecerea mâinii prin dreptul frunţii, cu palma în afară; contrasemnul, apucarea urechii cu o mână şi sprijinirea cotului în cealaltă palmă. Vă este familiar? Cultul propovăduia că nu există Împărăţia Cerului, nu există Iad, nu există decât o altă stare, de existenţă ca spirit, complet diferită de viaţa pe care o cunoaştem cu toţii. Spiritul poate continua să-şi exercite puterea pe Pământ printr-un membru al Ordinului, dar numai dacă însuşi spiritul a fost, înainte de moarte, membru al Ordinului. Astfel, membrii Ordinului capătă putere de la spiritele membrilor morţi.
Roshaniya îşi iniţiază membrii pentru ca apoi să-i trimită să caute şi să descopere persoane care au calităţile necesare pentru a deveni viitori membri. Unii spun că Asasinii erau o ramură a cultului Roshaniya. Şi nu era singura. Ramuri ale cultului Roshaniya sau "Cei Iluminaţi" sau, simplu - Iluminaţi, există şi vor exista peste tot. Una dintre reguli era ca membrii să nu folosească acelaşi nume şi să nu menţioneze niciodată cuvântul "Iluminaţi". Regula este valabilă şi astăzi. Probabil că încălcarea acestei reguli a stat la baza prăbuşirii lui Adam Weishaup (fondatorul grupării francmasonice “Iluminaţii din Bavaria”).
Adam Weishaupt, un profesor tânăr, specializat în legile canonice, ce profesa la Universitatea Ingolstadt din Germania, a fost preot iezuit şi iniţiat de “Iluminaţi”. Ramura Ordinului, înfiinţată de el în 1776, în Germania, cuprindea aceiaşi “iluminaţi” despre care am amintit în episoadele anterioare.
Faptul că era preot iezuit este foarte important, după cum se va vedea, tot în acest capitol. Cercetătorii au căzut de acord asupra faptului că el era finanţat de Casa Rotschild.
Weishaupt cerea: "abolirea tuturor guvernelor naţionale, abolirea moştenirii, a proprietăţii particulare, a căminului individului, a noţiunii de familie şi a tuturor religiilor existente, pentru a putea impune omenirii ideologia Luciferică, totalitaristă".
În acelaşi an (1776) în care a fondat “lluminaţii”, Weishaupt a publicat "Bogăţia naţiunilor", cartea care a reprezentat baza ideologică a capitalismului şi a Revoluţiei Industriale.
Faptul că în acelaşi an a fost scrisă şi “Declaraţia de Independenţă” a SUA, nu este o coincidenţă. Pe o parte a Marelui Sigiliu al Statelor Unite, cunoscătorii vor recunoaşte ochiul atotvăzător şi alte semne (masonice) ale “Frăţiei Şarpelui”.
Toate tezele lui Weishaupt au fost la fel.
Comparând datele şi ideologiile, nu este greu să-ţi dai seama că “lluminaţii” lui Weishaupt reprezintă acelaşi lucru cu “Afghanii- cei luminaţi”, sau cu celelalte culte existente, care se autointitulează "Iluminaţi". “Alumbrados de Spania” reprezentau acelaşi lucru (cu “Iluminaţii”), de asemenea “Guerinets de Franţa” iar în Statele Unite erau cunoscuţi ca fiind “Cluburile Iacobine”. Secrete, secrete şi iar secrete - dar fundamentul este întotdeauna “frăţia” (organizaţia secretă francmasonică).
Mai târziu, Weishaupt a fost trădat şi persecutat deoarece a ignorat regula numărul unu a francmasoneriei, şi anume a expus publicului cuvântul "lluminaţi" şi existenţa noţiunii de "frăţie". Expunerea şi persecuţia lui au fost imperios necesare pentru a păstra secretul în legătură cu “frăţia”.
Cu ocazia “sacrificării” lui Weishaupt a fost lichidată existenţa organizaţiei înfiinţată de el. Probabil că Weishaupt a fost o victimă, sau probabil că a executat un ordin (prin aparenta sa sacrificare).
Weishaupt a afirmat: "Marea putere a Ordinului nostru constă în faptul că nu permitem niciodată ca măcar să ne menţionăm propriul nume; întotdeauna ne acoperim, folosind alte nume, alte denumiri, alte ocupaţii".
S-a insinuat că organizaţiile francmasonice au fost infiltrate de “Iluminaţi” în timpul "domniei" lui Weishaupt - simple speculaţii. Ideologia francmasonică a avut întotdeauna la bază esenţa ideologiei iluminaţilor; acesta este motivul pentru care francmasonii au fost deschişi faţă de membrii grupului Weishaupt şi i-au primit, de bunăvoie, în rândurile lor.
Nu se poate să credem cu adevărat că francmasonii, dacă erau o simplă organizaţie fraternă, ar fi riscat totul, inclusiv propriile vieţi, ascunzându-i pe proscrişii “iluminaţi”, condamnaţi de toate monarhiile europene. Autorii francmasoni au fost cei care au perpetuat mitul conform căruia Adam Weishaupt a fost fondatorul organizaţiei “Iluminaţii” şi că, odată cu lichidarea lui, “lluminaţii” erau distruşi pentru totdeauna.
În 1826, un francmason american, Hiram Abif, a scris o carte, "Ilustrări francmasonice", în care a dezvăluit mai multe secrete masonice. Unul dintre secretele pe care le-a dezvăluit este tocmai ultimul mister din vârful piramidei masonice - venerarea lui Lucifer.
Mai târziu, s-a aflat că Hiram Abif a fost asasinat cu bestialitate.
Hiram Abif reprezenta inteligenţa, libertatea şi adevărul şi de aceea el a fost lovit mai întâi în gât, ceea ce reprezintă înăbuşirea dreptului la cuvânt, practicat de biserică; apoi a fost lovit în inimă cu un pumnal, ceea ce reprezintă îngrădirea libertăţii credinţei de către Stat; în cele din urmă, a fost lovit în cap cu o bâtă, aceasta reprezentând respingerea intelectului superior de către mase. Astfel, francmasoneria pune semnul egal între biserică, stat şi mase, le conferă caracteristici cum ar fi: tirania, intoleranţa şi ignoranţa.
William Morgan a dezvăluit că francmasonii au făgăduit în mod solemn că se vor răzbuna pe Hiram Abif şi vor submina biserica, statul şi libertatea maselor.
Morgan şi-a atins scopul în momentul în care dezvăluirile lui au iscat un mare scandal împotriva masonilor, scandal care s-a transformat într-o adevarată lovitură anti-francmasonică, moment în care autorul, William Morgan, a dispărut. Se spune că a fost răpit şi înecat în lacul Ontario de către masoni, acţiune pe care ei continuă să o nege pâna în ziua de azi. Dar cine altcineva să o fi făcut ? În ziarele din vremea aceea se consemnau fară nici o rezervă afirmaţii certe, în care se spunea că a fost omorât de masoni.
În jurământul de iniţiere depus de francmasoni, se spune clar, că în cazul în care dezvăluie secretele, iniţiatul va fi omorât. Consecinţa declaraţiei lui Morgan a fost o reacţie naţională de furie, care a culminat cu înfiinţarea în anul 1829 a unui partid politic anti-masonic, ai cărui lideri au fost Henry Dana Ward, Thurlow Weed şi William H. Seward. De asemenea, s-au scris câteva cărti anti-masonice. Consecinţele au fost dezastruoase pentru francmasoni, deoarece au suferit pierderi masive de membri.
Dar această stare a durat numai câţiva ani şi, în 1840, partidul anti-masonic a fost desfiinţat...
Francmasonii britanici sunt un grup distinct, care intervine în propria lui favoare, când se pun în discuţie promovări, contracte, sau când e vorba de cariera unui membru. Organizaţia engleză francmasonică era folosită de KGB pentru a-şi infiltra membrii şi pentru a controla Serviciul britanic de Informaţii, care este similar cu Casa Chatam, cunoscută sub denumirea de Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale (părintele organizaţiei Consiliul pentru Relaţii Externe din Statele Unite). Scotland Yard-ul a dat ordin personalului său să nu se înscrie în rândurile masonilor, de teama infiltrării KGB în rândurile lor.
Bineînţeles, totdeauna s-a spus că francmasonii sunt doar o organizaţie fraternă, benevolă, înfiinţată pentru a servi comunitatea. Nu e adevarat, cititorule !
Probabil că cea mai celebră lojă masonică este Propaganda Due (P2), din Italia. Grupul a fost implicat în toate acţiunile negative, de la mită şi şantaj, la asasinate. P2 are legatură directă cu Vaticanul, cu Cavalerii de la Malta şi cu Central Informations Agency (C.I.A.) S.U.A.. Este puternică şi periculoasă. Loja P2 a reuşit să se infiltreze în Vatican, unde a dat o lovitură de o semnificaţie înfricoşătoare: Papa Clement al V-lea a ridicat interdicţia împotriva francmasoneriei. Mulţi dintre membrii Vaticanului sunt acum francmasoni.
Afirmăm cu cea mai mare convingere că francmasoneria este una dintre cele mai periculoase (chiar putem spune satanice) organizaţii de pe acest pământ. Masonii sunt participanţii principali (chiar dacă par, aparent, ca fiind împărţiţi în mai multe tabere) în jocul luptei pentru dominare a acestei planete.
Gradul 33 al francmasoneriei este împărţit în două. O parte conţine esenţa Luciferică - “lluminaţii” şi cealaltă este alcătuită din cei care par a nu şti nimic despre “lluminaţi”.
Ofiţerii de informaţii care lucrează în Serviciul Secret de Informaţii al Marinei Militare Americane sunt masoni.
Şi CIA are informatori infiltraţi adânc în interiorul Vaticanului. Puteţi să citiţi mai multe despre aceasta în lucrările: "Sângele Sfânt, Pocalul Sfânt" şi "Moştenirea Mesianică", ambele de Baigent, Leigh & Lincoln. În "Moştenirea Mesianică", între paginile 343 şi 361, puteţi citi despre alianţa puterilor din care a rezultat guvernul mondial secret.
Majoritatea membrilor francmasoni nu ştiu că “lluminaţii” practică ceea ce este cunoscut de ei ca "Secretul secretului", sau crearea unor organizaţii secrete în cadrul organizaţilor statale existente.
Ritualurile iniţierii masonice au de fapt ca scop selectarea viitorilor membrii, din cadrul numeroaselor organizaţii premasonice, care au diverse acoperiri oficiale. Să nu se înţeleagă că încercăm să-i scuzăm pe unii membri, deoarece nu putem găsi nici o scuză persoanelor care se înscriu într-o organizaţie, fără să cunoască TOTUL despre ea. Numai cei din vârf, care au trecut toate testele, ştiu cu adevărat ce ascund masonii - astfel, este imposibil ca cineva din afara să afle totul despre respectivul grup.
Credem că toate societăţile secrete care practică ritualuri, au grade de iniţiere şi îşi consideră membrii "iluminişti", sunt ramuri ale vechii organizaţii “lluminaţii”. Ţelul lor este de a stăpâni lumea. Doctrina acestor grupuri nu este democraţia sau comunismul, ci este o formă de fascism. Doctrina lor este socialismul totalitarist. Trebuie să începeţi să gândiţi corect. “lluminaţii” nu sunt comunişti, dar unii comunişti sunt “lluminaţi”.
Monarhismul (teza) a înfruntat democraţia (antiteza); a rezultat formarea comunismului şi a Ligii Naţiunilor (sinteza). Democraţia şi comunismul (teza) au înfruntat fascismul (antiteza); a rezultat o organizaţie şi mai puternică - Naţiunile Unite (sinteza). Capitalismul (teza) înfruntă acum comunismul (antiteza) şi rezultatul va fi Noua Ordine Mondială, socialismul totalitarist (sinteza).
În raportul din 1953 al Comitetului Californian de Investigaţii al Senatului se afirma că: "aşa-numitul comunism modern reprezintă aparent aceeaşi conspiraţie mondială ipocrită care are ca scop distrugerea civilizaţiei, fundamentat pe baza principiilor iluministe, care au apărut la lumina zilei în coloniile noastre, în momentul critic de dinaintea adoptării Constituţiei". Senatul californian a înţeles: comunismul este opera iluminiştilor. Dar nu a înţeles faptul că şi Consiliul pentru Relaţii Externe şi Comisia Trilaterală sunt tot opera iluminiştilor. TREBUIE să începem să gândim corect. Duşmanul nu este comunismul, ci duşmanii sunt iluminiştii. COMUNIŞTII NU VOR AVEA O SOARTĂ MAI BUNĂ CA A NOASTRĂ, ÎN MOMENTUL ÎN CARE SE VA INSTAURA NOUA ORDINE MONDIALĂ.
Majoritatea societăţilor secrete moderne şi mai ales cele care practică gradele de iniţiere - aceasta este cheia - sunt de fapt o singură societate care are un unic scop. Putem să le spunem cum vrem - “Ordinul Cuceritorilor”, “Societatea JASON”, “Roshaniya”, “Qabbalah”, “Cavalerii Templului”, “Cavalerii de la Malta”, “Cavalerii lui Columb”, “Iezuiţii”, “Masonii”, “Ordinul Antic şi Mistic Rosae Crucis”, “lluminaţii”, “Partidul Nazist”, “Partidul Comunist”, “Membrii Executivi ai Consiliului pentru Relaţii Externe”, “Grupul”, “Frăţia Dragonului”, “Rosicrucienii”, “Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale”, “Comisia Trilaterală”, “Grupul Bilderberg”, “Vatican”, “Trustul Russel, Skull & Bones, Scroll & Key”, “Ordinul” - toate sunt la fel şi toate au acelaşi ţel, Noua Ordine Mondială.
Totuşi, multe dintre ele nu sunt de acord cu persoana care va conduce această Nouă Ordine Mondială şi aceasta este cauza pentru care adoptă metode diferite, în timp ce, fără nici o îndoială, se îndreaptă către acelaşi ţel.
Vaticanul, de exemplu, vrea să-l pună pe Papa în fruntea coaliţiei. Unii îl vor pe Lordul Maitreya. Lordul Maitreya a fost prezent la Malta, împreună cu Bush, Gorbaciov şi alţi zece şefi regionali ai Noii Ordini Mondiale. "La conferinţa iniţiată de Maitreya la Londra, pe 21-22 aprilie 1990, au participat aproximativ 200 de demnitari din întreaga lume. Reprezentanţi de guverne (inclusiv ai S.U.A.), membri ai familiilor regale, lideri ai bisericilor şi jurnalişti - toţi cei care l-au întâlnit pe Maitreya au participat la conferinţă" ("Whole Wheat", nr.8, Minneapolis).
Totuşi, dacă este ales Maitreya, Papa va trebui să fie de acord cu el - astfel se va adeveri profeţia din Biblie, unde se afirmă că diavolul va fi împuternicit de Roma, iar a doua putere va fi reprezentată de Papa.
În 1952, s-a format o alianţă, care i-a unit pe toţi, pentru prima dată în istorie: “Familiile Negre”, “lluminaţii” (Ordinul), Vaticanul şi Francmasoneria lucrează acum împreună pentru a instaura Noua Ordine Mondială. Cu toţii vor protesta, se vor pretinde a fi nevinovaţi şi vor face tot ce le stă în putere pentru a-i distruge pe cei care se amestecă în treburile lor.
Adevărata putere aparţine celor care au fost şi sunt recrutaţi în continuare din rândurile societăţilor secrete ale Universităţilor Harvard şi Yale, cum ar fi “Skull & Bones” sau “Scrull & Key”. Ambele societăţi sunt ramuri secrete ale “Frăţiei Morţii”, iar organizaţiile-mamă sunt în Anglia (Grupul Universităţii Oxford şi mai ales “Colegiul Tuturor Sufletelor”) şi în Germania, (Societatea “Thule”, denumită de asemenea “Frăţia Morţii”). Membrii acestor două societăţi erau aleşi în funcţie de meritele post-colegiu, iar selecţiile cuprindeau şi alte colegii, nu numai acestea două.
Numai membrii “Ordinului” sunt iniţiaţi în “Ordinul Cuceritorului”, Societatea “JASON” care furnizează membri executivi Consiliului pentru Relaţii Externe şi Comisiei Trilaterale. Aceştia sunt adevăratul electorat al acestei ţări. George Bush este un membru al “Ordinului”.Sunteţi surprinşi? N-ar trebui. Şi tatăl lui a fost membru al “Ordinului” şi unul dintre principalii finanţatori ai lui Hitler.
Este important să ştiţi că membrii “Ordinului” depun un jurământ care îi absolvă de legămintele făcute în faţa oricărei naţiuni, rege, guvern sau Constituţie. Ei jură supunere numai în faţa Ordinului şi ţelul lor este Noua Ordine Mondială.
Comisia Trilaterală este un grup de elită format din 300 de membri, numai persoane proeminente în domeniile de afaceri, politică, intelectuali cu putere de decizie în Europa de Vest, în America de Nord si Japonia. Scopul acestei agenţii particulare este realizarea unei cooperări între cele trei regiuni. Marele scop, pe care nu-l mai ascund, este Noua Ordine Mondială.
Comisia Trilaterală a luat naştere la ideea fondatorului ei, magnatul bancar american David Rockefeller. Motivul adevărat pentru care a fost înfiinţată este de a prelua puterea Consiliului pentru Relatii Externe, care a căzut în dizgraţie odată cu reacţia dezaprobatoare a publicului faţă de războiul din Vietnam.
Familia Rochefeller a fost, este şi va fi întotdeauna beneficiara ambelor organizaţii.
Motivul acestei manevre (masonice) a lui Rochefeller este acelaşi ca şi în cazul în care înscrii doi cai în aceeaşi cursă. Astfel şansele de câştig se dublează. Adevărata putere a rămas întotdeauna în mâinile Consiliului pentru Relaţii Externe (C. R. E.).
C.R.E. este unul dintre cele mai importante grupuri semi-oficiale, care se ocupă de rolul Americii în chestiunile internaţionale. Este controlat de un grup electoral format din membri recrutaţi din rândurile societăţilor “Skull&Bones” şi “Scroll & Key”, care fac parte dintr-o ramură secretă a organizaţiei “Iluminaţii”.
C.R.E. este organizaţia soră a Institutului Regal Britanic al Afacerilor Internaţionale. Ţelul lor este Noua Ordine Mondială.
TOŢI DIRECTORII CIA AU FOST ŞI SUNT MEMBRII AI C.R.E., PRECUM ŞI MAJORITATEA PREŞEDINŢILOR, DE LA ROOSEVELT ÎNCOACE.
Pericolul reprezentat de Comisia Trilaterală este reprezentat de ideile expuse în "Pacea Germinală", lucrare scrisă pentru ei de un profesor al Universităţii Harvard, Samuel P. Huntington, la mijlocul anilor '70.
În această lucrare, profesorul Huntington recomandă să se renunţe la democraţie şi la dezvoltarea economică, pe care le prezintă ca fiind idei demodate. De asemenea, el a semnat în calitate de coautor cartea “Crize în sistemul democratic", unde afirma: "am ajuns să fim nevoiţi să recunoaştem că extinderea economică are limite. La fel este cazul extensiei politicii democratice. Un guvern care are foarte puţină autoritate nu va putea să impună oamenilor sacrificiile care s-ar putea să fie necesare în caz de crize cataclismice de scurtă durată.”
“Cavalerii de la Malta” reprezintă una dintre cele mai vechi ramuri ale “Ordinului Cuceritorilor” (societate francmasonică în care sunt admişi doar cei care au deja un anumit grad de iniţiere ocultă). Ei au o Constituţie proprie şi au jurat să depună toate eforturile în scopul stabilirii Noii Ordini Mondiale, în care rolul de conducător “oficial” îl va avea probabil Papa (binenţeles că Papa este şi el o persoană cu un grad înalt în masonerie, care face însă jocul şefilor săi francmasoni care rămân “în umbră”). Şeful lor este ales pe viaţă, cu aprobarea Papei, iar toţi membrii “Cavalerilor de la Malta” jură supunere Papei.
De-a lungul timpului, “Cavalerii de la Malta” a devenit o organizaţie mondială, care şi-a întins tentaculele peste tot: CIA, Agenţia de Informaţii a Statelor Unite, Naţiunile Unite, alte organizaţii de informaţii, în afaceri, în sistemul bancar, religie, educaţie, legislaţie, armată, producţia de armament modern, societăţi de binefacere, etc. Toţi Cavalerii de Malta deţin funcţii politice care le conferă imunitate diplomatică. Astfel ei au acoperire pentru foarte multe din activităţile ilegale în care sunt implicaţi şi se sustrag astfel cercetării autorităţilor statului acolo unde acţionează.
Un alt motiv pentru care “Cavalerii de la Malta” sunt o organizaţie puternică este faptul că majoritatea membrilor sunt de origine nobilă, având poziţii sociale şi titluri importante. Aproape jumatate din cei 10.000 de membri aparţin celor mai vechi şi mai puternice familii europene.
Membrii organizaţiei sunt de asemenea membrii C.R.E. (Consiliul pentru Relaţii Externe al SUA) şi ai Comisiei Trilaterale (Trilaterala este o grupare planetară ce include America de Nord, Europa Occidentală şi Japonia, înfiinţată în 1973 la Tokyo).
Există numeroase episoade, mai mult sau mai puţin cunoscute opiniei publice, din care reiese orientarea malefică a “Cavalerilor de la Malta”. În anii '30, generalul Smedley Butler a fost recrutat de către “Cavalerii de la Malta” din SUA, pentru a conduce operaţiunea de preluare a Casei Albe. I s-a spus că era nevoie de el pentru că era foarte popular în rândurile armatei. Generalul Butler a strâns imediat câţiva oameni şi apoi a trecut la organizarea complotului. În capul listei celor recrutaţi de Butler era John J. Raskob, membru fondator al ramurii SUA a Cavalerilor de la Malta şi preşedinte la General Motors. Pe atunci Raskob era trezorierul Cavalerilor de la Malta - ramura SUA. Complotul organizat de Butler a eşuat. Au urmat apoi audieri care aveau ca scop investigarea complotului, dar fară să se afle nimic, deoarece nici unul dintre cei numiţi (Butler şi Raskob) nu au fost chemaţi să depună mărturie. Toate acestea pot fi găsite doar în dosarele de la Congresul SUA, pentru că în nici o altă parte nu sunt consemnate (cu atât mai puţin în cărţile de istorie).
William Casey este un alt membru al Cavalerilor de la Malta care a fost implicat în afaceri murdare. Casey a fost director CIA, membru C.R.E., şeful campaniei politice a lui Ronald Reagan, şeful Comisiei de Securitate a SUA. Cu ajutorul vice-preşedintelui Bush, a lui Anne Armstrong şi a lui Ronald Reagan, a reuşit să reducă la minimum influenţa Consiliului Consultativ pentru Informaţii Externe al preşedintelui SUA, pentru ca ei să-şi poată duce la capăt planurile murdare, fără să fie supravegheaţi şi controlaţi. De asemenea, Casey şi aliaţii săi au elaborat un plan de suspendare a Constituţiei Statelor Unite, pe care erau pe cale să-l aplice în momentul în care au fost prinşi. Aceste fapte au fost expuse în sesiunile de audieri ale Congresului SUA, dar afacerea a fost îngropată de preşedintele comitetului care a cercetat acest caz, senatorul de Hawaii, Daniel Inouye.
Primul ambasador SUA la Vatican a fost William Wilson, Cavaler de Malta. Numirea lui a fost lipsită de etică: Wilson nu avea cum să reprezinte SUA, deoarece jurase deja credinţă şi loialitate Papei (fiind Cavaler de Malta).
Wilson a plecat în Libia şi s-a întâlnit în particular cu autorităţile libiene. Profitând de vizita diplomatului american, Gadhafi a emis un comunicat de presă în care afirma că "America a trimis un diplomat, pentru o reconciliere a relaţiilor cu Libia". Departamentul de Stat american a negat că ar fi avut aceste intenţii. Ambasadorul Wilson a refuzat să facă orice fel de comentariu.
Cheia acestui episod dubios este faptul că, deşi SUA a impus embargo Libiei, iar americanii nu mai aveau voie să facă afaceri în Libia, cinci concerne petroliere americane înregistrau profituri foarte mari făcând afaceri cu Gadhafi. Scopul întâlnirii lui Wilson cu autorităţile libiene a fost acela de a susţine interesele concernelor petroliere americane în Libia, iar această întâlnire i-a fost impusă lui Wilson de superiorii săi din Francmasonerie. Această ipoteză se confirmă simplu deoarece verificând doar una dintre aceste companii, “W.R. Grace”, descoperim că era condusă de J. Peter Grace care este şeful ramurii din Statele Unite a Cavalerilor de la Malta, iar opt dintre membrii companiei “W.R. Grace” sunt de asemenea şi membrii ai organizaţiei “Cavalerii de la Malta”.
Wilson ar fi trebuit concediat, lucru care nu s-a petrecut, ba mai mult, atât el cât şi soţia lui, au participat ca invitaţi de onoare la slujba de Paşte de la Vatican, unde au stat lângă George Schultz (important om politic american, bineînţeles şi el este membru al C.R.E., al Clubului Bohemian şi al Corporaţiei Bechtel- toate acestea au legături strânse cu “Cavalerii de la Malta”) şi soţia acestuia. În limbaj diplomatic, această atitudine era interpretată ca aprobare a activităţii lui.
Vaticanul a fost de-a lungul timpului un alt punct-cheie pe care francmasonii au urmărit să-l folosească pentru a instaura Noua Ordine Mondială. Francmasoneria s-a infiltrat în Vatican, pentru a putea manipula opinia publică mondială, folosindu-se de puterea religioasă şi influenţa politică pe care o are Papa.
La început, această acţiune a lor nu a avut succes deoarece în 1738 Papa Clement al XII-lea a emis un ordin papal care spunea că orice catolic care va deveni mason va fi excomunicat - o pedeapsă extrem de serioasă, dar care se impunea având în vedere pericolul pe care îl reprezintă masoneria. De asemenea, în 1884, Papa Leon al XIII-lea a emis o proclamaţie în care se afirma că Masoneria este una dintre societăţile secrete care încearcă să "stabilească regatul lui Satan pe pământ".
În cele din urmă Francmasonii au reuşit în acţiunea lor diabolică de a-şi propaga propriile scopuri prin intermediul Papei. Cea mai bună dovadă a infiltrării masoneriei la Vatican este faptul că pe 27 noiembrie 1983, Papa a retractat toate interdicţiile împotriva Francmasoneriei şi a permis catolicilor, după câteva sute de ani, să devină din nou membri ai societăţilor secrete masonice, fără să se teamă că vor fi excomunicaţi. “Iluminaţii” şi-au atins astfel scopul, reuşind să-şi pună omul lor la cârma Bisericii Catolice.
În cartea sa "Crucea frântă", Piers Compton urmăreşte procesul de infiltrare a “Iluminaţilor” în Biserica Catolică. El afirmă în cartea sa că Papa Ioan al XXIII-lea avea încrustat pe crucea personală ochiul “atotvăzător” introdus într-un triunghi, ceea ce arată apartenenţa sa la Francmasonerie. Ochiul “atotvăzător” din interiorul triunghiului este folosit de francmasoni pentru a-l reprezenta pe Lucifer (numit de către masoni “Marele Arhitect”) ca simbol al “înţelepciunii”. Acest simbol a fost folosit de Papalitate ca sigiliu la “Congresul Împărtăşaniei” de la Philadelphia din 1976 şi pe timbrul emis de Vatican în 1978. În Marele Sigiliu al Statelor Unite se poate vedea acelaşi simbol al piramidei.
Odată cu infiltrarea la Vatican, francmasonii au urmărit să se folosească de influenţa papalităţii asupra occidentului pentru a induce maselor ideea Noii Ordini Mondiale. Pentru aceasta, Vaticanul, influenţat de francmasonerie, a înfiinţat "Centrul pentru rugăciune şi studiul păcii" în New Jersey, Springlake, într-o reşedinţă de vis, cu privelişte spre ocean, situată pe bulevardul Ocean, la numărul 1711. Centrul a fost infiinţat ca parte a programului de “pace” al Papei, care va uni (mai bine zis va domina) lumea. Centrul avea două roluri:
(1) educarea catolicilor şi a copiilor acestora, în spiritul acceptării Noii Ordini Mondiale;
(2) preîntâmpinarea rezistenţei faţă de Noua Ordine Mondială şi efectuarea unor studii pentru descoperirea de soluţii paşnice de rezolvare a viitoarelor probleme care ar putea pune în pericol “pacea” mondială.
Reşedinţa “Centrului pentru rugăciune şi studiul păcii” a fost donată Arhidiocezei New York-ului de către Elmer Bobst, multimilionar şi preşedinte al companiei “Warner Lambert”. Richard Nixon era un musafir frecvent în acel loc. Directorii Centrului erau Kurt Waldheim, ex-Secretar General al Naţiunilor Unite şi fost criminal nazist de război, Cyrus Vance, ex-Secretar de Stat în timpul administraţiei Carter şi membru al C.R.E.(Consiliul pentru Relaţii Externe al SUA) şi al Comisiei Trilaterale, Clare Booth Luce, o femeie din ordinul Cavalerilor de Malta, J.Peter Grace, de la compania W.R. Grace, şeful filierei din Statele Unite a “Cavalerilor de la Malta”.
În cazul în care mai aveţi încă îndoieli în ceea ce priveşte faptul că Vaticanul este subordonat francmasoneriei, vă prezentăm şi trecutul personajului principal de la Vatican - Papa. La începutul anilor '40, compania I.G. Farben Chemical a angajat un agent comercial polonez care se ocupa cu furnizarea substanţelor toxice pe care le utilizau naziştii în timpul războiului. După război, agentul de vânzări, temându-se pentru viaţa lui (deoarece a fost colaborator al naziştilor), a intrat în rândurile Bisericii Catolice pentru a se salva, iar mai apoi a fost chiar hirotonisit în 1946. Unul dintre cei mai buni prieteni ai acelui agent a fost dr. Wolf Szmuness, cel care a condus campania de vaccinare împotriva hepatitei B din perioadele noiembrie '78 - octombrie '79 şi martie '80 - octombrie '81, iniţiată de Centrul de Control al Bolilor Infecţioase, în oraşele New York, San Francisco şi alte patru oraşe americane. Scopul acestei campanii a fost lansarea flagelului SIDA asupra poporului american.
În 1958, agentul de vânzări despre care am amintit era cel mai tânăr episcop polonez. La doar 30 de zile de la numire, Papa Ioan Paul I a fost asasinat şi fostul colaborator al naziştilor a devenit Papa Ioan Paul al II-lea. La 27 noiembrie 1983, Papa Ioan Paul al II-lea a anulat anatema emisă de Biserica Catolică împotriva Francmasoneriei, permitând astfel catolicilor să devină francmasoni, fără teama de a fi excomunicaţi.
Analizând evenimentele politice ale anului 1990 (destrămarea blocului ţărilor comuniste din estul Europei şi reîmpărţirea sferelor de influenţă politică în zonă, creşterea influenţei pe plan mondial a SUA, propagarea prin intermediul Vaticanului a ideilor Francmasoneriei) se poate deduce că aceasta a fost perioada cea mai bună pentru liderii mondiali: ex-şeful Poliţiei Secrete Sovietice, Mihail Gorbaciov, ex-şeful CIA, George Bush, ex-nazistul Papa Ioan Paul al II-lea, uniţi cu toţii într-o alianţă care nu are nimic sfânt, în scopul creării Noii Ordini Mondiale.
O altă conexiune între Vatican şi Francmasoneria mondială este “Grupul Bilderberg”, organizat în 1952 şi numit astfel după hotelul în care a avut loc prima lor întâlnire secretă, în 1954; omul care a organizat “Grupul Bilderberg”, prinţul Bernhard de Olanda, are drept de veto faţă de alegerile papale ale Vaticanului. Pretextul folosit de prinţul Bernhard pentru a avea această putere de veto este acela că familia lui (Habsburg) descinde din împăraţii romani. Prinţul Bernhard este şi liderul “Familiilor Negre” (o altă grupare francmasonică, formată din cele mai bogate 300 de familii ale lumii) şi se pretinde a fi descendent din Casa lui David, ceea ce înseamnă că poate afirma că este rudă cu Iisus. Prinţul Bernhard, cu ajutorul CIA, a adus organizaţia francmasonică “Iluminaţii” în faţa publicului, sub denumirea de “Grupul Bilderberg”.
”Grupul Bilderberg” este constituit din cei mai puternici industriaşi, oameni de stat, bancheri şi intelectuali, care se întâlnesc în cadrul unei conferinţe pentru a discuta despre “afacerile” mondiale. Aceste întâlniri cu caracter informativ, reprezintă ocazia liderilor internaţionali de a se întâlni şi de a pune la cale afaceri importante, care au un caracter secret. Biroul principal se află în Elveţia, singura ţară europeană care nu a fost invadată şi bombardată niciodată în timpul primului şi celui de-al doilea război mondial. Elveţia este locul unde se află concentrată puterea mondială. Ţelul “Grupului Bilderberg” este o lume unică cu un guvern totalitarist şi un sistem economic centralizat.
Nucleul organizaţiei “Grupul Bilderberg” este reprezentat de trei comitete, fiecare format din treisprezece membri. Astfel inima Grupului Bilderberg este constituită din 39 de membri. Cele trei comitete sunt alcătuite exclusiv din membrii selectaţi din toate organizaţiile francmasonice. Acest comitet îşi are sediile în Elveţia şi hotărăşte cine este invitat la conferinţa anuală şi ce fel de politici şi planuri vor fi discutate. Fiecare propunere sau plan care a fost discutat în cadrul conferinţelor anuale ale “Grupului Bilderberg” au fost puse în practică în perioade de maximum doi ani. “Grupul Bilderberg” direcţionează "războiul silenţios" (informaţional) care a fost declanşat pentru a instaura Noua Ordine Mondială.
Cel puţin o dată pe an, poate chiar de mai multe ori, două submarine nucleare se întâlnesc pe o bază construită sub calota polară de gheaţă. Acolo reprezentanţii Uniunii Sovietice se întâlnesc cu Comitetul politic al “Grupului Bilderberg”. Ruşii primesc scenariul pentru viitoarele mişcări. Problemele de pe agenda de zi includ eforturile combinate de a finaliza programul spaţial secret de guvernare, Alternativa 3 (există anumite fotografii ale NASA, în care se văd clar imaginile bazei lunare din craterul Copernicus). Această metodă de întâlnire este unicul mod de a păstra secretul, departe de interceptări şi microfoane.
Un program documentar al televiziunii BBC, numit "Raport Ştiinţific" a dezvăluit aceste fapte, dar peste nici două zile, postul a dezminţit veridicitatea faptelor prezentate. Dezminţirea conţinea afirmaţia că reportajul a fost ficţiune. "Raport Ştiinţific'' este un program documentar extrem de respectat în Marea Britanie. Niciodată, în întreaga existenţă a acestui post, nu a existat vreun alt caz de dezminţire. Înainte de a apare pe post, fiecare subiect este analizat în parte şi explorat în cele mai mici amănunte.
Informaţiile prezentate în acest material urmăresc să avertizeze oamenii de pericolul reprezentat de Francmasoneria mondială, prezentând conexiuni între fapte aparent disparate, punând într-o altă lumină (cea reală) situaţia critică prin care trece lumea acum.
ROMÂNIA - VICTIMA UNUI PLAN CRIMINAL AL STRATEGILOR NOII ORDINI MONDIALE
Poligon de încercare în plan real pentru SIDA, dezindustrializare, deznaţionalizare, depopulare
Recent au fost prezentate o serie de documente ce incriminează strategii Noii Ordini Mondiale (N. O. M.) de producere artificială şi răspândirea controlată a virusului AIDS. Conform acestor documente, în "fundamentarea" descoperirii sunt angrenate organisme precum CIA, Ministerul Apărării al SUA (Departement of Defense - DOD) şi Clubul de la Roma. Interesant este că malefica idee a producerii unui virus ucigaş ca antidot împotriva suprapopulării planetei a fost elaborată şi dezvoltată în mod secret de către eminenţa cenuşie a Clubului de la Roma, dr. Aurelio Peccei, o dată cu pregătirea documentelor pentru Conferinţa Populaţiei de la Bucureşti, când s-a atras atenţia asupra dublării populaţiei în progresie geometrică. Astfel, dacă în 1900, populaţia Globului era de 1,6 miliarde locuitori, în 1960 se dublase (deci crescuse cu 1,6 miliarde în 60 de ani), ca în 1999, deci în acest an să se dubleze din nou şi să ajungă la 6 miliarde. Ceea ce înseamnă că în mai puţin de 40 de ani populaţia Globului a crescut cu 3 miliarde de locuitori. Iată de ce, în documente strict confidenţiale, strategii lumii, autorii din umbră ai Noii Ordini Mondiale (N.O.M.) au pus la punct un plan de reducere în masă a populaţiei, în special a celor din ţările subdezvoltate ale Africii, unde deşi mortalitatea este extrem de ridicată (în jur de 20 la mie) natalitatea este dublă (peste 40 la mie) astfel că şi sporul anual al populaţiei în aceste ţări este de 20-25 la mie şi chiar mai mult. În schimb în ţările dezvoltate sporul populaţiei este de circa 1 la mie, zero sau chiar subunitar, dar nu mai mult de 1-2 la mie. În această situaţie de depopulare lentă (Germania, Suedia, Olanda etc.) au luat măsuri de sprijinire a familiilor, încurajând femeile să aibă cât mai mulţi copii, chiar şi atunci sau mai ales atunci când nu sunt căsătorite. În Germania situaţia de femeie necăsătorită cu doi, trei sau patru copii a devenit un soi de meserie, ele fiind un fel de matcă reproducătoare a statului german, foarte aproape de ceea ce visa cu decenii în urmă un alt precursor al N.O.M. Se ştie că rata mortalităţii este direct dependentă de nivelul de trai şi se modifică rapid, în vreme ce natalitatea ţine de genă şi de mentalităţi, fiind mai dificil de modificat. Aşa se face că în ţările arabe, care au dat de bogăţia petrolului, rata natalităţii a rămas neschimbată ca în vremurile de sărăcie, respectiv foarte ridicată, în vreme ce rata mortalităţii a scăzut la cote incredibile, de 3-5 la mie. Motiv pentru care strategii N.O.M. şi întreţin acolo focare de război în ideea stopării acestei explozii demografice. Nimic nu se face la întâmplare. Virusul HIV a fost produs tocmai pentru a stopa creşterea populaţiei în Africa devenită o bombă demografică pentru a se abate atenţia opiniei publice, mai precis pentru a fi intoxicată cu informaţii ce par veridice s-a prezentat varianta infectării de la maimuţele verzi din Congo, prin consumul cărnii acestora ori prin sodomie. Pe aceeaşi linie a inoculării ideii că ar fi vorba de "pedeapsa divină" pentru devierile omenirii sfârşitului de mileniu, s-a mers şi în cazul infestării deliberate a grupurilor de homosexuali din America. În toate cazurile, virusul imunodeficitar (HIV) a fost inoculat prin injectare. În acelaşi mod s-a procedat în cazul planului complex de-a dreptul criminal la care este supusă România de peste un deceniu, devenită un poligon de experimente incredibile. Dar care îşi arată de acum rezultatele odioase. Este ştiut că primele cazuri de SIDA au apărut în Leagănul nr. 1 "Sfânta Ecaterina" din Bucureşti. Explicaţia medicilor de bună credinţă a fost şi este că virusul a fost inoculat în mod dirijat, în cadrul unui program de vaccinare, susţinut de o fundaţie internaţională, implicată şi în exportul de copii din România. La vremea respectivă s-a declanşat o anchetă urmată de un proces penal care au fost însă muşamalizate la intervenţia unor forţe internaţionale oculte, aceleaşi însă care aveau în vedere anihilarea României sub toate aspectele, începând cu populaţia. Inocularea HIV şi răspândirea SIDA constituie doar unul din mijloacele folosite pentru depopularea galopantă a României. Conform unor cifre vehiculate de presa străină (din Israel, de pildă) România are actualmente o populaţie cu 2 milioane mai redusă decât în 1990, deci cu 10% mai puţin. Cert este că în baza ultimelor cifre statistice, România a ajuns la un raport natalitate-mortalitate mai mult decât alarmant, fără corespondent într-o altă ţară sau într-o altă perioadă. Conform datelor Comisiei Naţionale pentru Statistică, mortalitatea depăşeşte 14,7 la mie, în vreme ce natalitatea scade sub 10 la mie. Aşadar, de la 2-3 la mie spor în anii '80 s-a ajuns la minus cinci la mie, cu zone foarte extinse în care s-a ajuns la minus şapte sau opt la mie!
Cifrele coincid întrutotul cu cele preconizate de cupola N.O.M., care are în vedere ca în următoarele decenii populaţia să se reducă în mod drastic la numai 2 miliarde de oameni, aproximativ la nivelul la care se găsea în perioada anterioară primului război mondial. Ca un argument în plus care confirmă cele ce se întâmplă în România trebuie arătat faptul că strategii creării virusului S.I.D.A. şi ai celorlalte mijloace criminale de diminuare a populaţiei s-au ocupat de reducerea populaţiei în Salvador prin declanşarea unui război local. Planul însă a eşuat, conform unor declaraţii ce provin din chiar cercul celor iniţiaţi întrucât nu a fost combinat cu alte mijloace de reducere a populaţiei, motiv pentru care un asemenea plan complex cuprinzând inocularea virusului HIV, atacul la nivel psihosocial, înfometarea, deznaţionalizarea şi, în cele din urmă, şi un război civil sau interetnic se aplică în România. Thomas Ferguson, cel care a făcut dezvăluirile cu privire la Salvador şi care este unul din strategii Clubului de la Roma a susţinut cât se poate de nevinovat că Salvadorul trebuia "salvat" întrucât rata natalităţii era de 3,3 la mie, aproape unică în lume între ţările non-africane. Printr-o coincidenţă tragică, România avea, în anii 80, când s-a pus la punct planul ce avea să înceapă cu asasinarea lui Ceauşescu, exact acelaşi procent de creştere demografică: peste trei la mie. Reducerea populaţiei prin mijloacele arătate este, după Ferguson, "cheia" strategiei Clubului de la Roma şi a grupului lui Henry Kissinger, care au elaborat o strategie ce se potriveşte exact cu ceea ce s-a întâmplat în România. Ei spuneau astfel: "Vom veni într-o ţară şi vom întreba: care este planul vostru de dezvoltare? Aruncaţi-l. Nu vă trebuie nimic. Doar să aplicaţi un plan de exterminare a populaţiei. Prea mulţi oameni înseamnă răscoală sau comunism." În baza acestor informaţii vehiculate şi în ţara noastră, dar de fiecare dată ocolindu-se faptul că şi România constituie un astfel de cobai, se explică toate acţiunile de agresiune împotriva României şi populaţiei sale. Se explică de ce Banca Mondială a alocat 50 milioane de dolari pentru ca să se desfiinţeze 100.000 de locuri de muncă ale minerilor, se explică de ce Fondul Monetar Internaţional condiţionează acordarea împrumuturilor sale de desfiinţare a marilor combinate zootehnice şi de distrugere a agriculturii, respectiv a surselor de hrană, se explică de ce România a fost obligată să-şi reducă la 30% efectivele miliare, se explică de ce România a fost obligată să-şi reducă rezerva de grâu de la 2 milioane de tone la numai 350.000 de tone pe care deja a consumat-o. Anii 1999-2000 constituie punctul final al acestui plan decenal de anihilare a României. Foametea ce se prefigurează în mod cert - respectiv realizarea unei recolte de numai 2 milioane de tone de grâu faţă de un necesar de cel puţin 3,5 milioane de tone - coincide cu situaţia încetării de plăţi concomitent cu epuizarea rezervei valutare prin plata forţată a dobânzilor de 2,5 miliarde de dolari, cu radicalizarea populaţiei prin creşterea explozivă a şomajului şi încetarea plăţilor către bugetari şi pensionari (aceştia din urmă în număr de 6 milioane) şi mai ales cu declanşarea conflictelor interetnice în Ardeal în scopul implicării României într-un râzboi de uzură, distrugător. Acestea sunt faptele binecunoscute din presa de toate zilele, din informaţiile publice. Ceea ce nu văd politicienii, nici cei de la putere şi nici toţi cei din opoziţie, este prezenţa acestui plan diabolic ce leagă lucrurile şi le face întrutotul explicabile. Din păcate, într-un mod catastrofal pentru noi.
O CRIMĂ ODIOASĂ CARE POATE FI GHICITĂ NUMAI DE CĂTRE CEI INIŢIAŢI ÎN SECRETELE TERIFIANTE ALE FRANCMASONERIEI
Dovezi suficient de clare ale distrugerii încăpăţânate şi sistematice al genialului nostru poet român Mihai Eminescu de către francmasoni. O probă în plus că francmasonii folosesc toate mijloacele lor diabolice pentru a‑l ostraciza şi anihilia pe cei care îi deranjează. (Prezentul fragment prezentat de noi cu consimţământul autorului, provine din lucrarea "A doua viaţă a lui Eminescu" care a fost scrisă de Nicolae Georgescu
şi a apărut la editura Europa Nova, Bucureşti 1994 )
Jocul cifrelor şi al întâmplării... care în realitate este necesitate
... Un bătrân "farmazon" (fracmason) îmi împuia capul, prin clasele de sus ale liceului, cu fel de fel de cifre şi cabale. "Numără, îmi zicea mereu, parcă vrăjit de cuvântul acesta, numără tot ce vezi, tot ce e făcut de mână de om, ca să te convingi că..." Lua suta de lei, mi‑o aşterenea pe colţul mesei şi‑mi număra chenarele (o poate face oricine, oricând): erau 48, iar în medalion se găsea Nicolae Bălcescu, emblema Paşoptismului, şi la şcoală mi se spunea, după manualele rolleriste, că revoluţia burgezo‑democratică de la 1848 abia acum se desăvârşeşte, "în anii noştri". Îmi arăta ferestrele "Poştei", clădire nouă, mi le număra şi ieşeau... 48. Un covor oltenesc expus în vitrina magazinului avea 48 de cocoşi stilizaţi. Ajunsese, în fond, să mă agaseze cu explicaţiile lui că jumătatea lui 48 este 24, treimea este 16, care înmulţit cu 4 dă 64 şi mai departe trebuie luat în "calcul" şi 12 care, e‑hei!, se adaugă şi se scade în "sistem". Pierduse, pare‑mi‑se, un proces ‑ şi‑mi număra cuvintele sentinţei: formau una din aceste cifre ciudate şi bătrânul "farmazon" (fracmason) era convins că asta înseamnă trădare, aranjament, păi sigur că da, pedeapsă...
N‑am dat niciodată importanţă acestor "fleacuri", iar despre bătrânul maniac al cifrelor din tinereţea mea moldavă nu mai ştiu astăzi nimic. Preceptul lui după care "diavolul se ascunde în amănunte", l‑am regăsit peste ani la Goethe, iar vorba lui cea mai deasă: "Micile supărări devin mari când sunt foarte mici", la Papini. Despre francmasonerie am citit şi eu, ca tot omul, câteva cărţi bunicele, din curiozitate profesională, şi multă literatură de ocazie, dar sistemul cifrelor ca cifruri nu m‑a interesat deloc. Se întâmplă totuşi uneori să‑ţi aduci aminte de fleacuri în toiul unor acţiuni cât se poate de serioase. "Nescio quid meditans nugarum", al lui Horaţiu, tradus de Eminescu: "Pierzându‑ţi timpul tău cu dulci nimicuri", e ca un mic motoraş pus să facă scântei pentru a porni, în vreme de îngheţ, motorul cel greu al buldozerului ori compresorului. În căutările mele de eminescologie mi s‑a întâmplat, nu o dată, să întâlnesc acte privitoare la viaţa poetului pe care n‑am ştiut să le interpretez, ori nu le‑am putut înţelege. Stai ca hipnotizat în faţa unui petec de hârtie, îl citeşti de la cap la coadă, apoi de la coadă la cap, îl întorci pe toate feţele şi nu iese cu nici un chip chichiţa, imensul angrenaj al informaţiei se blochează, îngheaţă. Parcă ai în faţă nu o hârtie scrisă, ci o ceaşcă de cafea care te invită la fantezie.
Azi au apărut şi la noi o sumedenie de cărţi despre francmasonerie, unde grămezi de mistere sunt "revelate" ‑ astfel că nu cred să mai deranjeze pe cineva observaţiile mele privind actele de mai jos. Aceste texte pot interesa, în egală măsură, pe cifratori, dar omul tehnic trebuie avizat că se află în faţa unor documente de importanţă excepţională în înţelegerea destinului lui Eminescu. Ori, e un lanţ nesfârşit de coincidenţe, ori treaba e serioasă, şi atunci e groasă de tot.
Iată, mai întâi, interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moarte:
‑ Cum te cheamă?
‑ Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l‑a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare.
‑ Pentru ce?
‑ Pentru că eu fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu să nu‑i iau moştenirea.
‑ Ce‑ai de gând să faci când te vei face bine?
‑ Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italenească şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi.
‑ Cine e Poenaru care te‑a lovit?
‑ Un om bogat care are 48 de moşii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate şi care are 48 de milioane.
Aceste 4 întrebări şi 4 răspunsuri constituie un text cu cele mai ciudate simetrii cu putinţă. Că Eminescu se compară pe sine cu Matei Basarab, nu e neapărat o ciudăţenie. Am arătat, în mai multe rânduri, că Matei Basarab este voievodul preferat al ziarului Timpul, citat foarte des în teoriile sociale din anii 1880‑1883, şi mai ales în contextul polemicii cu A.D. Xenopol şi ceilalţi istorici de la Românul pe marginea lui Tudor Vladimirescu. În 1882‑1883, în plin elan creator, Eminescu proiecta înfiinţarea unei societăţi "Matei Basarab" (aşa cum era "Societatea Carpaţii", aşa cum va fi "Societatea Petru Maior" în Transilvania), ale cărei scopuri rămân consemnate în manuscrisele sale: "O organizare între români asemenea societăţii francmasonilor şi iezuiţilor şi a bisericii catolice. Pretutindeni oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devină bun; trezită deşertăciunea lui, decorat la nevoie, trezite mii de speranţe în el, în caz de extremă nevoie ajutat chiar. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă." Concomitent, în Timpul, legând numele domnitorului valah de o expresie din Scrisoarea III, el scria: "Nu zicem ca sub cerul acestei ţări să nu trăiască şi să nu înflorească oricâţi oameni de altă origine. Dar ceea ce credem, întemeiaţi pe vorbele bătrânului Matei Basarab, e că ţara este, în linia întâi, elementul naţional, şi că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta şi caracterul acestui stat". Matei Basarab şi Tudor Vladimirescu sunt, pentru Eminescu, cei doi "stâlpi" care punctează istoric "mlaştina fanariotă": a‑i fi numit, pe oricare dintre aceştia doi, era firesc de vreme ce el se considera continuatorul legitim al lor.
E o "logică" în identificarea poetului cu Matei Basarab. Petre, sau Petrea Poenaru, conţine în numele său "pietrei", numele obiectului care a lovit fruntea poetului, şi iarăşi pare logică asocierea. Mai puţin logică pare prezenţa fizică a acestui personaj în stabilimentul din strada Plantelor: ştim despre el că era tenor, din familia mare a actorilor, aşadar lume frecventată de Eminescu. Nu era un străin, un oarecare, ci îl cunoştea pe poet. Poetul pretinde că‑i cunoaşte şi scopul loviturii. Cât despre puşca umplută cu "pietre de diamant", aminteşte de o baladă populară: "A plecat la vânătoare/ Să vâneze căprioare/ Căprioare n‑a vânat/ Şi el singur s‑a împuşcat/ Cum pistol de diamant/ Cu gloanţe de briliant." Iată‑l pe Eminescu în postura vânătorului care se vânează singur, care cade în propria‑i cursă ‑ justificabil la un aşa zis bolnav psihic. Modelul se regăseşte în cercul lui Hyperion, care înseamnă întoarcere către sine.
Este vorba însă de un act juridic, un interogatoriu luat de către un judecător pentru a stabili că poetul este bolnav şi pensia pe care i‑o votase parlamentul nu poate fi ridicată de către el însuşi, nefiind în deplinătatea facultăţilor mintale. Banii erau necesari pentru acoperirea cheltuielilor de până atunci suportate de stabiliment. Dacă asta s‑a vrut demonstrat, asta s‑a demonstrat.
În condiţii normale, parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu şi ar fi trebuit interogat şi autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu există un asemenea interogatoriu; cu actorii se procedează ca la teatru, am zice...
Avem, deci adevăruri mari la mijloc; cum să le legăm? De ce a fost considerat acest act documentul fundamental, oficial al nebuniei lui Eminescu?
Şi atunci cum să nu încerci al studia şi cu alte măsuri? Cifrele 64 şi 48, cu care îmi împuia capul în tinereţe bătrânul meu prieten, asigurându‑mă că sunt de sorginte francmasonică, se află în text. Încercăm a număra cuvintele. O poate face oricine. Până la "ştiu 64 de limbi", în răspunsurile poetului sunt exact 64 de cuvinte (dacă respectăm câteva reguli: nu‑i din al doilea răspuns se citeşte ca un singur cuvânt, iar 64, deşi este cifră se ia în calcul ca un cuvânt. Se poate elimina din calcul cifra 64 şi citi "nu‑i" ca două cuvinte. Iese aceeaşi sumă). Orice sistem cifric are în fond cheia lui; să le încercăm succesiv pe acestea două, adunând cifrele şi citind unele ligaturi împreună. Textul atenţionează: nu e vorba de 64 de limbi ci de 64 de voci. Experienţa poate continua. Precizăm din capul locului că noi nu am epuizat toate relaţiile numerice dintre aceste cuvinte. Nu ne propunem a lua locul cifratorului, ci doar a sesiza existenţa unui cifru care dă de gândit. Să numărăm cuvintele din primul răspuns, considerat la două cuvinte: sunt exact 33 de voci. Asta da, ştie oricine că e cifră masonică! A fost Eminescu francmason şi a răspuns cifrat? Asta înseamnă că nu era nebun! Reţinem: dacă socotim la un cuvânt iese un total de 32. Al doilea răspuns are 16 cuvinte: nu‑i îl socotim ca două cuvinte. Dacă socotim nu‑i ca un singur cuvânt, obţinem 15 cuvinte, care adunate celor 33 anterioare (în prima variantă) dau cifra 48, prezentă ca cifră în text. Este un sistem de socotire "încrucişat", care cere atenţie şi... distribuţie. Mai mult, al treilea răspuns are tot 16 cuvinte, cu cifra 64, şi tot 15 cuvinte fără cifră. Aşadar, dacă adresantul uită să adune la primul răspuns de 33 de carate, pe următoarele 15 cuvinte, este atenţionat a doua oară, după care, în cel de‑al treilea răspuns, cifra 48 se repetă de 6 ori: semnal puternic. Asta, pe prima diagonală a încrucişării (33 + 15 + 15). Pe cea de‑a doua diagonală a încrucişării "ies" frumoasele sume: 32 16 + 16, adică 16 * 4 = 64. Simetriile sunt atât de bine construite, încât este limpede că textul, în întregul său, a fost lucrat migălos. Patru întrebări şi patru răspunsuri: 4 * 4 = 16; aceasta pare a fi cifra de bază care trebuie luată în calcul. Primele trei întrebări au 16 cuvinte (socotind ce‑ai din întrebarea a treia drept două cuvinte). A patra întrebare are 7 cuvinte (te‑a, două cuvinte) şi bănuim că trebuie să mai fie unul pentru totalul de 24 cuvinte al tuturor întrebărilor: într‑adevăr, în "cine e Poenaru care te‑a lovit" trebuie, poate, presupus prenumele anunţat de Eminescu: "Petre Poenaru". Această omisiune are importanţa ei: totalul cuvintelor din întregul text (adăugând şi cifrele, fără a socoti ligaturile câte un cuvânt) este 111 cuvinte. Adăugând cifra 1 pentru cuvântul presupus lipsă, iese suma de 112: exact 16 * 7 = 112. În text sunt 7 cifre (o dată 64 şi de 6 ori, 48).
... Pe mine nu mă interesează, de fapt, semnificaţiile acestor cifre totale în sistemul cifric presupus. Constat doar că, relaţiile numerice dintre cuvinte sunt suspect de exacte, ceea ce înseamnă că actul, în întregul său, este un fals. Cade dintr‑un condei valoarea probatorie a acestui act. La 12 iunie 1889, poetul spune lucruri de bun simţ, că se consideră moştenitorul lui Matei Basarab şi că tenorul Petrea Poenaru l‑a lovit la cap. Spusele lui sunt, însă, "rebusate". De către cine? Vom reveni, desigur, când va trebui să facem puţină istorie literară. Până atunci, îi rog pe francmasoni să nu mă suspecteze de reavoinţă sau reacredinţă; mai bine să ajute la elucidarea crimei comise împotriva lui Eminescu, dacă pot.
Acum, că am câştigat o "siglă", putem măsura cu ea şi alte documente eminesciene. Coborâm în timp la cele mai importante acte ce‑l privesc, cel din 28 iunie 1883, ziua când "a înnebunit" Eminescu. Iată, aşadar, anunţul Românului, ziarul cu care Eminescu se afla în polemică: "Aflăm cu sinceră părere de rău că d. Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tânăr plin de talent şi înzestrat cu un deosebit geniu poetic, a căzut greu bolnav. Sperăm că boala sa nu va fi de cât trecătoare şi că în curând vom putea anunţa deplina sa însănătoşire".
Se observă că şi în acest anunţ din ziarul "Românul" numărul total de cuvinte al textului este de 49. Anunţul a apărut la 1 iulie 1883, şi nici un ziar nu‑l preia deocamdată. Iată însă şi "răspunsul ziarului Timpul, ziarul lui Eminescu, răspuns care vine după 2 zile, la 3 iulie: "Unul dintre colaboratorii acestei foi, d. Mihai Eminescu, a încetat de a mai lua parte în redacţie, atins fiind în mod subit de o gravă boală.
Ne place însă a spera că lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi de cât de scurtă durată şi că ne va fi dată fericirea de a anunţa revenirea sa sănătos la funcţiunile de până acum."
Acest anunţ‑răspuns are un număr de 65 de cuvinte. Pentru a obţine la ambele anunţuri un număr simbolic (pentru francmasoni!) de cuvinte, adică 48 de cuvinte pentru primul anunţ şi 64 de cuvinte pentru al doilea anunţ‑răspuns, se scad din ambele texte d., prescurtarea de la domnul. Se observă, de asemenea, cuvintele similare care apar în cele două anunţuri: de, că, d., Mihai, Eminescu, la, şi, a, să, sa, nu, va, fi, de, cât, în, adică 16 cuvinte. Cu o zi înainte, la 2 iulie 1883 (când nu dăduseră încă ştirea despre Eminescu!) Timpul anunţa pe pagina întâi, în 16 cuvinte: "Cu începere de astăzi, 1 iulie, direcţiunea politică şi redacţia ziarului Timpul este încredinţată d‑lui Mihail Paleologu." (cifra nu se socoteşte)! Ciudata cifră 16 se regăseşte până şi în bileţelul pe care i l‑a trimis d‑na Szoke, soţia lui Slavici, lui Titu Maiorescu la 28 iunie 1883: "Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rău."
Revenind la "dialogul" dintre cele două ziare, observăm că Românul anunţă în 2 fraze, iar Timpul răspunde tot în 2 fraze, după două zile ‑ spunând apăsat că Eminescu a fost dat afară din redacţie! Acest lucru îl urmăreau "stimabilii" de 3 ani, de când Eminescu îi incomoda cumplit cu polemicile şi dezvăluirile sale! Atenţie, însă: nici "anunţul", nici "răspunsul" nu zic mai mult decât "greu bolnav" ori "boală gravă": nu se pronunţă cuvântul "nebunie"; acesta este implicat, presupus.
De ce anunţă adversarii boala lui Eminescu şi nu propriul său ziar? Facem menţiunea că împrejurările crizei din 28 iunie 1883, anume întâmplările din Cafeneaua "Capşa", nu se tipăresc acum; sunt ştiute, probabil, doar din zvon public. Abia în 1911, după 28 de ani, se vor povesti aceste lucruri ca simple amintiri. Acum, la 28 iunie 1883 vestea pică precum un fulger: Eminescu este dat afară din presă. De ce? O "boală gravă". În martie‑aprilie 1883, în cursul unor polemici obişnuite, ca să zicem aşa, ziarele satelizate de către "Românul" insinuau că autorul articolelor de la Timpul (nenumit, desigur) este incoerent, nu are logică, "Dumnezeu i‑a luat minţile". L'Independece roumaine titra un editorial de Grigore Ventura" "Le medicin s'il vous plaît". Şi totuşi, textele incriminate de incoerenţe logico‑mintale sunt în ediţie, se pot vedea de oricine, în afară de faptul că autorul lor este în dezacord cu sistemul de prezentare al realităţii de către redactorii cu care polemizează ‑ şi în afară de tonul cam dur al polemicii! ‑ nimic din ceea ce ar putea constitui o dovadă "medicală" a nebuniei.
... Vorba e: ce ne facem noi cu aceste "parole", cu aceste "semne" ciudate în texte? La 1883, în momentul crizei şi la 1889, înainte de moarte, cifrele 48 şi 64 îşi fac de cap. Ori sunt coincidenţe pur şi simplu, ori secretomania francmasonică a lucrat cu spor, pentru atunci şi pentru timpul viitor. Actul şi "actorii" lui
Textul‑parolă din 12 iunie 1889, interogatoriul luat lui Mihai Eminescu în ospiciul din strada Plantelor, pentru a i se dovedi incapacitatea mintală, are o istorie destul de interesantă. Desigur, el se află în biografia dedicată de George Călinescu poetului, dar este fragmentat, astfel că nu atrage atenţia cifratorului: în locul întrebării a patra ("Cine este Petrea Poenaru care te‑a lovit?") biograful parafrazează: "Întrebat cine este atentatorul, declară". Nu este prima oară când George Călinescu citează fragmentar acte şi documente privitoare la Mihai Eminescu; dimpotrivă, aceasta este metoda de lucru, putem zice, a biografiei sale. La modul general, se poate afirma că istoricul literar a parcurs întreaga bibliografie, şi‑a format o părere despre subiect, după care înfăţişează cititorului această părere/impresie argumentându‑şi‑o cu piesele care i se par necesare. Este metoda de lucru a oricărui biograf ancorat în pozitivism: el va scurta imensităţile materialului documentar, reţinând esenţialul, sintetizând. În ceea ce‑l priveşte pe Eminescu, biografiile care i s‑au dedicat au tocmai acest specific: curg din sinteză în sinteză, toţi autorii, fără excepţii semnificative, au "impresia" că deţin adevărul ultim şi încearcă să îl desfăşoare în cuvinte cât mai simple, să fie cât mai convingători. Nu s‑au creat, încă, acele "complexe" eminesciene, nu s‑a studiat, de pildă, momentul cutare din viaţa lui Eminescu din unghiuri diferite ori complementare, nu fac obiectul unei cercetări multiple nici măcar momentele de răscruce din viaţa poetului. Identitatea punctelor de vedere duce la o diversificare monotonă a tratării materialului. Ce să spui, de pildă, despre recluziunea lui Mihai Eminescu la Mănăstirea Neamţ (1886‑1887), decât că nebunul şi‑a găsit locul, iar apoi să adjectivezi cât mai viu modelul dat? Ceea ce lipseşte la ora de faţă în complexul Eminescu este o critică temeinică a izvoarelor, fie chiar şi a celor narative. Mărturiile despre recluziunea lui Mihai Eminescu la Mănăstirea Neamţ, de pildă, vin din partea unui medic socialist, Panait Zosin, care are o viziune socialist‑utopică asupra lumii, care nu l‑a văzut pe Eminescu, ci doar a auzit despre el, care era botoşănean şi avea o anumită încredere în sine însuşi ca "genius loci" etc. În numele său, ca specialist nu este crezut un istoric, Rudolf Şuţu, nu se dă crezare amintirilor lui Gala Galaction care vorbeşte despre un Eminescu întreg la minte în momentele respective, nu se dă crezare nici măcar actelor de bucătărie ale stabilimentului, întocmite de mâna poetului. Ce trebuie, în fond, ca să se poată ieşi din acest impas? Desigur, mai întâi un corpus de documente, editarea cu grijă şi atenţie a tuturor mărturiilor în discuţie. De multe ori, adevărul se află în partea necitată, evitată a documentelor pe care le mânuieşte chiar şi un George Călinescu. Ne vom întâlni în cursul acestei lucrări cu asemenea realităţi.
Ca să revenim la actul cifrat din 12 iunie 1889, câteva consideraţii se impun. Acest text a fost editat prima oară de către Radu D. Rosetti în Adevărul literar şi artistic din 27 septembrie 1922, şi sunt demne de atenţie observaţiile acestuia, omise de biografii lui Eminescu. Le redăm: "Un funcţionar de la Secţia a 2‑a a Tribunalului Ilfov, aşezând arhiva, a dat peste un dosar care va interesa, desigur, pe biografii lui Eminescu, într‑un mod deosebit. E vorba de dosarul punerii sub interdicţie a marelui poet, cu numărul 645 din 1889, în care se găseşte răspunsul la interogatoriu al acestuia, precum şi raportul medico‑legal al specialiştilor numiţi de Parchetul de Ilfov să‑l ancheteze. Dându‑ne seama de discreţia cu care trebuie tratată chestiunea şi eliminând tot ce ar putea să atingă dureros pe admiratorii genialului inspirat, dăm în vileag numai ce credem de cuviinţă, lăsând altora sarcina delicată de a completa studiul medical şi psihiatric al figurii marelui dispărut, cu noile acte puse la dispoziţie. Se ştie că Mihai Eminescu lovit, în iunie 1883 de "nemiloasa fatalitate ereditară" cum o numeşte Maiorescu în prefaţa "Poeziilor" publicate în 1890 în editura Socec, a fost internat în diferite sanatorii, atât în ţară cât şi în străinătate, şi între sfârşitul lui 1884 şi începutul lui 1889 părea vindecat, când în 1889 autorităţile sesizate de cei în drept l‑au internat din nou în spitalul
Întrerupem, pentru a atrage atenţia că, într‑adevăr, acest lucru "se ştia" bine, în anii '20 de către foştii cunoscuţi şi apropiaţi ai lui Eminescu (trecuseră abia 30 de ani de la moartea poetului): că între 1884‑1889 poetul era vindecat, dar, din când în când, mai mergea pe la spitale. Biografiile moderne instituiesc modelul tiranic după care "nebunia" şi‑a aşternut definitiv umbra după primul atac, cel din iunie 1883, până la moarte, iar în intervalul 1884‑1889 poetul n‑a mai creat nimic etc. "Legendele" eminesciene vorbesc, însă, până astăzi de "caiete" cu poezii ale poetului pierdute, furate, ascunse în această perioadă. Biografii săi trec sub tăcere până şi faptul că în buzunarul de la haina în care şi‑a dat duhul, în 15 iunie 1889, se aflau scrise de mâna lui poeziile "Viaţa" şi "Stelele în cer" (vor fi publicate în "Fântâna Blandusiei"), ori discută cu un relativism suspect poezia "De ce nu‑mi vii..." trimisă de Eminescu de la Mănăstirea Neamţ în ianuarie 1887, la Convorbiri Literare şi apărută în februarie. Desigur, în lada cu manuscrise de care poetul era despărţit se regăsesc ciorne şi variante ale acestor poezii; desigur, poetul scria din amintiri şi retuşa, perfecţiona din amintiri. Desigur că, în sensul lăzii cu manuscrise, acestea nu sunt creaţii noi. Dar, de ce ar fi avut nevoie Eminescu să inventeze motive poetice noi, poezii noi, când zeci şi sute de poezii "vechi" îşi aşteptau, în celebra ladă, dar şi în mintea lui, forme ultime? Cei care l‑au vizitat pe Eminescu la Botoşani vorbesc de o puzderie de hârtii scrise de către poet, unele luate de A.C. Cuza şi descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar în strada Plantelor, în mai‑iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu bolnav vorbesc de maldăre de hârtii scrise de către el, aruncate la coş, ori măturate de femeia de serviciu. Argumentul "creativităţii" cade dintr‑un condei în faţa abundenţei de mărturii documentare şi, cu el, diagnosticul medical. Într‑adevăr, un "paralitic general", un "abulic în ultimul grad", aceştia sunt pacienţi care nu mai creeză, nu mai fac diferenţa între viaţă şi vis etc. În privinţa lui Eminescu, impresionante rămân, însă, mărturiile documentare ale unor bărbaţi avizaţi despre bogăţia hârtiilor sale scrise. Între ei, o spune Ilarie Chendi, care a stat în gazdă pe strada Ştirbei Vodă, nr.72, pe lângă Cişmigiu, la aceeaşi adresă pe care o avusese şi Eminescu în anii '80 ai secolului trecut (vom vedea că tot acolo era sediul "Societăţii Carpaţii"). Bătrânele gazde, nişte nemţi, încep a‑şi aduce aminte: "Şi mi‑au spus, între altele, că după moartea lui Eminescu, care a avut loc în 1889, au venit la dânşii 2 domni care erau prietenii lui Eminescu şi, împachetând toată sărăcia rămasă în urma lui, au umplut 2 cufere cu cărţi şi cu manuscrise şi au plecat". Aşadar, lada cu manuscrise pe care Maiorescu o luase de la Chibici Râmneanu în 1884 avea... dublură. Pe drept se întreabă Chendi: "De la 1884, însă, când s‑a întors de la Viena, până la 1889, când a urmat catastrofa morţii lui, el a mai muncit mult. Unde sunt manuscrisele lui din acel interval?"
În aceste condiţii, avem tot dreptul să considerăm că, împotriva şi chiar în pofida biografilor categorici, asemenea piese neincluse în lada lui Eminescu au existat, există încă cine ştie prin ce unghere. Lipsa lor este presupusă prin logica argumentaţiei care vrea să instituie modelul unui Eminescu total inactiv ori inapt pentru creaţie, după 1883. În 1922, însă, ca să încheiem această paranteză, un Radu D. Rosetti, nu ştia de golul pe care îl va instaura George Călinescu în anii 1883‑1889 ai lui Eminescu. În 1922 el ne transmite un "se ştie" care făcea opinie comună printre intelectualii români.
Continuă editorul actului în discuţie: "La 13 aprilie 1889, cu adresa numărul 6794, procurorul Mavros, azi consilier la Curtea de Apel din Bucureşti, cere primului preşedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei cure pacientului Mihai Eminescu, aflat în casa de sănătate a doctorului Şuţu din strada Plantelor. Procurorul indică în acelaşi timp preşedintelui tribunalului că bolnavul are ca prieten bun pe Mihail Brăneanu, redactor şef la "România Liberă". Acesta, sesizat, constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, Şt. Mihăilescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu şi Mihail Brăneanu, care, convocaţi conform articolului 440 din Procedura Civilă (jurnalul 2783/89) depun la secţia a doua a tribunalului un proces verbal în care sunt de părere că "boala fiind în recidivă, reclamă interdicţia pacientului şi rânduirea unui tutor care să poată primi de la stat pensia lui viageră şi să poată îngriji de întreţinerea interzisului". Procesul verbal al consiliului este scris în întregime şi depus de Titu Maiorescu, care, după cum e cunoscut, era şi avocat. După semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) şi depunerea raportului medico‑legal, iscălit de doctorii Şuţu şi Petrescu, document prea trist pentru a‑l reproduce în întregime, totuşi interesant pentru toţi în partea unde descrie "vocea cântătoare a bolnavului veşnic distrat", preşedintele deleagă pe judecătorul Brusan (celebrul Metru Ghiţă) cu luarea interogatoriului, şi acesta este documentul cel mai preţios al dosarului unde se vede continuitatea imaginaţiei lui Eminescu în nebunie."
Interogatoriul este, aşadar, luat (scris, "calculat" pentru cifrare) de un "Metru", adică "Maître", adică "maistru" (grad francmasonic), mai mult chiar: celebru. Radu D. Rosetti, cel care va fi atât de greu încolţit la un moment dat de polemici şi de presă, atenţionează cum poate asupra secretelor pe care le dezvăluie. Urmează documentul pe care l‑am prezentat şi noi, după care, încheierea: "în ziua de 19 iunie 1889, adică 7 zile după luarea interogatoriului, punerea sub interdicţie a lui Mihai Eminescu fiind la ordinea zilei, tribunalul,
Acesta este actul din care G. Călinescu preia fragmentar doar o parte din cifrul lui "Metru Ghiţă". Desigur, întreg acest dosar este foarte important şi merită efortul pentru a fi găsit. Observaţiile medicilor din epocă în privinţa bolilor psihice, în general, trebuie să fie impregnate de lombrosianism, curentul la modă şi în România, astfel că nu sunt în notă mult diferită de cele amintitului Panait Zosin. De obicei, pentru ca schema să fie cât mai clară, se urmăreşte cu insistenţă factologia, se inventează acolo unde lipseşte; candida decenţă a medicilor români, care vorbesc, într‑un act medical atât de sec, de "vocea cântătoare a bolnavului veşnic distrat" ne va da o măsură a acestei ruperi dintre corp şi suflet cu care opera medicina la sfârşitul secolului trecut.
Acest dosar s‑a aflat până prin anii '50, la Arhivele Statului. Fragmente din el sunt republicate în mai multe cărţi documentare ale lui Augustin Z.N. Pop. Dorind să reia toate piesele pentru ediţia academică, domnul D. Vatamaniuc l‑a cerut spre consultare. Ei bine, dosarul lipseşte. A fost împrumutat de către regretatul Augustin Z.N. Pop şi n‑a mai fost adus în depozit. Arhiva acestuia s‑a risipit, în timpul lungii sale orbiri şi imediat după nedreapta sa moarte. Ediţia academică reproduce actul după ediţii anterioare. Radu D. Rosetti îşi reia textul din "Adevărul Literar şi Artistic" într‑un volum. Sunt, însă, diferenţe de un cuvânt sau două, pe care nu le luăm în seamă (greşeli de tipar, intervenţii ale autorului): noi am luat de bună prima scoatere la lumină a textului, cea din revistă.
Peste două numere de la această "erezie eminesciană" darea în vileag a unui act oficial privind nebunia poetului, "Adevărul Literar şi Artistic" publică în facsimil lista de subscripţii instituită confidenţial de Titu Maiorescu în iulie 1883 pentru a strânge banii necesari internării lui Eminescu la Viena. Ziarul comentează entuziast iniţiativa şi încheie cu aceste 24 de cuvinte patetice: "Admirabilă generaţiune! Servească documentul acesta pildă noii generaţii de scriitori, de modul cum înţelegeau înaintaşii lor să‑şi iubească, să‑şi admire şi să‑şi ajute semenii". Peste încă un număr, iese în arenă însuşi Corneliu Botez, certându‑l aspru pe Radu D. Rosetti că a publicat un act atât de... nepoliticos la adresa lui Eminescu şi a corpului judecătoresc, act care "printr‑o coincidenţă neprevăzută" a fost greşit clasat.
Corneliu Botez a rămas în istoria eminescologiei ca organizatorul sărbătorilor de la Galaţi, din 1909, la comemorarea a 20 de ani de la moartea lui Eminescu. El a scos cu acel prilej un volum omagial din vânzarea căruia proiecta ridicarea unei statui pentru Eminescu. Statuia s‑a dezvelit cu fast în toamna lui 1911, prilejuind o dură polemică de presă între liberali şi conservatori pe tema ziaristicii eminesciene. Anii 1909‑1911 au fost decisivi pentru ruperea în două a operei eminesciene, cu aruncarea la coş, ca netrebuitoare, a ziaristicii. Corneliu Botez a jucat un rol decisiv în această stigmatizare a ziaristicii eminesciene. El a instaurat, de fapt, cu autoritatea publică pe care a avut‑o (ajutat şi de ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Virgil Arion) modelul maiorescian al unui Eminescu‑poet, diafan, singur, abuzând de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist etc. Să nu uităm un singur amănunt: Corneliu Botez a fost jurist şi a instrumentat, ca procuror general, procesul din 1919 al colaboraţioniştilor (ziariştii care au colaborat cu administraţia lui von Marckensen în Bucureşti, sub ocupaţie), condamnându‑i la închisoare pe I. Slavici, T. Arghezi etc. Imediat după primul război mondial a avut importante funcţii în justiţie şi autoritate morală în lumea presei. Despre Eminescu, însă, el n‑a mai scris, în afară de articole ocazionale, cum este acesta din "Adevărul literar şi artistic", prin care apără, împotriva unor acte ce dovedesc contrariu, modelul instaurat în anii antebelici. După ieşirea sa în arenă, "Adevărul literar şi artistic" nu mai revine asupra chestiunii. În 1924, însă, va relua vijelios, prin pana lui Panait Istrati, problema ziaristicii eminesciene, provocând iarăşi o polemică de presă foarte largă ce va antrena, practic, cele mai importante condeie ale momentului ‑ de data aceasta însă în apărarea ziaristicii eminesciene. "Adevărul literar şi artistic" va fi ameninţat la un moment dat cu falimentul (lumea refuză să‑l mai cumpere), trebuind să‑şi schimbe directorul şi direcţia pentru a mai supravieţui. Ce se putea spune foarte liber şi destul de lejer între 1909‑1911, nu se mai putea spune în 1924, după marea epopee a războiului...
La "Adevarul literar şi artistic" va scrie frecvent George Călinescu. Suspicioşi cu tot ce ţine de Eminescu, mai ales în ceea ce‑l priveşte pe primul său mare biograf, recitim şi noi cartea "divinului critic". Ştim că ţinea în mod deosebit la final, acel poem al râurilor şi pământurilor ţării. Iată‑l: "Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l‑a ivit şi‑l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea se va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să‑şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale." Obsesie?! dintre cele două fraze ale acestui final liric, prima conţine (făcând ligaturile pentru l‑a şi şi‑l) 24 de cuvinte ‑ iar a doua conţine (fără a mai face însă ligatura pentru să‑şi) ‑ 48 de cuvinte. Scrie, oare, G. Călinescu o biografie "cu parolă" ‑ ori vrea doar să‑i imite pe francmasoni? Pentru "dogma francmasonică", orice lucru mare îşi are originea în "negura veacurilor" ori în "negura timpurilor" (vezi fraza‑parolă a lui Iacob Negruzzi, biograful "Junimii" despre originea acestei societăţi: "Originile întemeierii Junimii se pierd în negura timpului..."). G. Călinescu "se joacă", pe această temă cu un viitor nedefinit... Iată ceea ce ne hotărăşte, în sfârşit, să ne despărţim de dânsul ‑ să nu pornim, adică, de la prezumţia de nebunie în cercetarea căderii lui Eminescu. Secretele, după Eminescu
... Acest tur de forţă printre documente cred că i‑a convins pe mulţi cât de importantă este cercetarea unui text în sine după epuizarea informaţiei aferente. Cred, sau mai degrabă sper. Pentru că, în caz contrar, mă simt eu însumi dezarmat. Într‑adevăr, "piesa" care urmează în dosarul îndepărtării din presă a lui Mihai Eminescu are mai multă nevoie de pasiunea cifratorului decât de investigările mele, care aproape s‑au epuizat. Ne aflăm în faţa primei polemici pe seama lui Eminescu ‑ după declararea publică a "gravei boli" care l‑a atins "subit". N‑a fost numită boala; cineva trebuie să ia piatra în mână şi să dea cu ea. În numărul pe luna august 1883 al revistei "Literatorul" se publică cunoscuta (oare?) epigramă a lui Alexandru Macedonski:
Un X... pretins poet ‑ acum
S‑a dus pe cel mai jalnic drum...
L‑aş plânge dacă‑n balamuc
Destinul său n‑ar fi mai bun
Căci până ieri a fost năuc
Şi nu azi decât nebun.
Da, nebunia unui poet trebuie numită în versuri... Epigrama a făcut epocă, deşi Eminescu nu este numit în ea în mod expres. Îl "descoperă", însă, Grigore Ventura care, la 4/16 august 1883 publică în L'Independence roumaine articolul "Une infamie". Suntem, aşadar, în jurul nucleului care a jucat drama tristă de la 28 iunie 1883. Într‑adevăr, la acea dată fusese expulzat din ţară Emile Galli, directorul ziarului francez care apărea la Bucureşti, ziar care acum se sesizează la aluzii. Tot la acea dată, Grigore Ventura fusese cel care‑l dusese pe Eminescu la baia Mitraşewschi, unde‑l abandonase ca să anunţe poliţia că are de ridicat un nebun ‑în timp ce el însuşi, Grigore Ventura, plecase de la locul faptei.
Baia Matraşewschi se află pe Dâmboviţa, nu departe de strada Ştirbei Vodă, pe care se afla şi sediul "Societăţii Carpaţii", şi de unde au venit cei doi prieteni ai lui Eminescu, Secăşanu şi Ocăşanu, alertaţi de Ventura, să‑l ajute pe Eminescu să‑şi revină în fire. Printre măsurile drastice luate de guvernul Brătianu chiar în această zi de 28 iunie 1883 era şi desfiinţarea "Societăţii Carpaţii", la cererea consulului Austro‑Ungariei în Bucureşti, baronul Von Mayr. Trebuia tocmai să se semneze tratatul secret de alianţă între România şi Tripla Alianţă (Germania, Austro‑Ungaria şi Italia), negociat timp de mai bine de doi ani de către junimişti (prin Petre Carp). Sărbătorile naţionaliste de la Iaşi, de la începutul lui iunie 1883, când s‑a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare (şi când Eminescu, perfect sănătos, a citit la "Junimea" poemul său, Doina) au iritat puterile centrale. Schimbul de telegrame secrete, date în zilele noastre la iveală, vorbesc de ameninţări grave: Von Bismarck este gata să declare război României dacă nu se fac urgent retractări şi nu se dau asigurări ferme că va intra imediat în sfera de influenţă a Germaniei şi Austro‑Ungariei. Se cere ferm desfiinţarea "Societăţii Carpaţii", un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă şi în ascuns pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro‑Ungar şi alipirea lui la Ţară. Petre Grădişteanu, autorul unui discurs incediar la Iaşi, pleacă, împreună cu ministrul de externe, D.A. Sturdza, la Viena să ceară scuze, în persoană, împăratului. Mai este expulzat ziaristul Zamfir C. Arbore (prieten cu Eminescu), la cererea Imperiului Rus. Toate acestea ‑ într‑o singură zi, la 28 iunie 1883, când istoria literară consemnează sec şi căderea lui Eminescu! Grigore Ventura, redactor la ziarul "L'Independance roumanine", dar şi deputaţi de Galaţi (urbea lui natală) este cel care descoperă boala lui Eminescu, îl aduce pe poet într‑o situaţie limită ‑ după care pleacă, alertând oficialităţile (poliţia) şi prietenii poetului. Vom afla asta, repetăm, abia în 1911, după moartea lui Grigore Ventura. Acum ne confruntăm cu momentul august 1883; relaţiile diplomatice s‑au îmbunătăţit în luna iunie, după ce guvernul dăduse ascultare cererilor imperiale ‑ şi Eminescu rămâne ca un fel de semn de întrebare pentru toată lumea. Ce caută, în acest context, Alexandru Macedonski? În linii mari, generale, putem spune că viitorul tratat secret va schimba axa cultural‑politic‑economică a României către lumea germanică, schimbare ce antrenează reacţia francofililor (capitalul francez va ceda locul celui nemţesc, finanţele de asemenea; rămâne "ciuda culturală" ca formă de protest). Macedonski era un filofrancez convins, împătimit după orizonturile franceze; amănuntele prin care el face "tandem" cu foaia franceză din Bucureşti ne scapă, dar avem premise să le presupunem. El însuşi, ca persoană, va lua cuvântul de vreo 15 ori după acest incident oferind fel de fel de explicaţii care să‑l scoată din culpă: fie că nu este el autorul epigramei, fie că nu l‑a vizat pe Eminescu în mod expres, fie că a scris‑o cu un an înainte şi acum i‑au publicat‑o prietenii, profitând de lipsa lui din redacţie etc. Un lucru e cert pentru cine studiază mentalitatea epocii, mai ales după presă: înnebuneau foarte mulţi oameni prin anii '80 ai secolului trecut, mulţi se sinucideau (cu scrisori triste de bun rămas, publicate prompt în presă), era destul de mare numărul "pretinşilor poeţi". Macedonski avea argumente să afirme că se ascunde (se identifică) în faldurile epocii lui şi nu vizează pe cineva anume. D.R. Ventura este categoric: "Nu este nici o îndoială, prin această epigramă este vizat nefericitul nostru coleg şi prieten, Eminescu". El conchide: "toţi cei care au onoarea de a ţine în mână o pană în România, nu pot să nu fie indignaţi de această acţiune. Eu, subsemnatul, om de litere şi jurnalist mă constitui în aprătorul bietului meu amic Eminescu şi îi declar domnului Macedonski că acţiunea sa este nedemnă".
Să nu exagerăm: Grigore Ventura este Rică Venturiano din O noapte furtunoasă a lui Caragiale, lacrimile lui sunt de crocodil. Se purta şi atunci parola: "Hoţul strigă prindeţi hoţul!". Prieten cu Eminescu n‑a fost; dimpotrivă, chema cu câteva luni înainte, prin "L'Independance roumaine", medicul să constate că argumentaţia redactorului de la Timpul este cea a unui individ care şi‑a ieşit din minţi; acum cheamă poliţia la locul faptei. Eminescu îl şfichiuise aspru de câteva ori prin Timpul că primeşte cadouri ca să facă publicitate Societăţii "Creditul mobiliar", îl considera în manuscrise "un om de nimic", iar producţiile literare i le ironizase senin în 1878. Sa întâmplat însă un fenomen ciudat. Trecuse 28 iunie, trecuse întreaga lună iulie, şi nimeni nu mai vorbea nimic despre Eminescu, tot ce se spusese erau cele două note cu parolă din Românul şi din Timpul, urmate de alte câteva anunţuri de prese atunci, pe moment. Trebuia inventat ceva, conştientizată opinia publică de "cazul Eminescu" şi atunci lucrurile se leagă de la sine: iată, zice Grigore Ventura (cel care denunţase), Macedenonski o spune, iată cine îl face nebun pe bietul Eminescu. A urmat, să nu uităm, manifestaţii publice cu torţe şi gemuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele pe biata lui spinare, oprobiul public a atras multă lume în aceste evenimente, a fost un spectacol bucureştean pe cinste. Şi, în fond, de ce? ‑ Pentru că Macedonski a tradus, în versuri, "boala gravă" a lui Eminescu numind‑o "nebunie"?! pentru că se spunea, în fine, ce e cu Eminescu? Dar urmează că lumea era foarte "prinsă" de cazul Eminescu, toţi şedeau cu sufletul la gură să afle ce s‑a întâmplat, evenimentul a survenit pe o sete cumplită de informaţie şi pe creasta unui mare val de interes. În primăvara lui 1883 Eminescu mai fusese internat de câteva ori în spitale (consemnează "Jurnalul" lui Maiorescu) ‑ dar ştiau, probabil, numai intimii poetului de asta. În codul de moravuri publice şi politice ale epocii, "boala gravă" a nebuniei îl îndepărta definitiv de la viaţa publică pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva însemna, implicit, şi destituirea lui din funcţie. Iată, aşadar, ce realizează Grigore Ventura: dizlocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opoziţie. Tentativa de compromitere prin chemarea poliţiei la faţa locului nu a funcţionat până la capăt, de vreme ce anunţul din Românul nu este categoric iar Timpul, în nota sa de răspuns, încearcă, prin parole, să temporizeze, sperând în însănătoşirea repede a celui vizat. A doua tentativă, însă, a reuşit: prin gura lui Macedonski, Grigore Ventura anunţă lumii largi diagnosticul adevărat al bolii lui Eminescu...
Macedonski va ieşi, în cele din urmă, din acest rol de "portavoce" (vom vedea cum); dar deocamdată ne interesează altceva: ce anume îl face pe Grigore Ventura să afirme că "nu e nici o îndoială, despre Eminescu e vorba în epigramă"? Numărate, cuvintele acestei polemici de o parte şi de alta nu par a avea parolă cifrică, adresabilitate secretă. Să fie, totuşi, vreun indiciu în epigramă care‑l numeşte atât de sigur pe Eminescu? Aceste şase rânduri n‑au fost supuse, până acum, unui examen analitic‑numeric ‑şi, desigur, nu noi vom face operaţiunea. Câteva observaţii facem, totuşi, pentru cei pasionaţi de asemenea probleme. Astfel, după "X" urmează trei puncte, ceea ce sugerează că avem, totuşi, de‑a face cu un personaj real, cu un nume. În primul rând al epigramei se găsesc toate literele care compun numele lui Eminescu. Îl transcriem, punând majuscule unde trebuie:
Un X... prEtINS poEt aCUM
Atragem atenţia şi asupra secvenţei "etin": este foarte apropiată fonetic de "emin", până şi prin cele două accente pe care le cere. În fond, poate fi vorba de o anagramă a numelui poetului în acest prim rând. Surpriza este, însă, mare când şi în al doilea rând regăsim literele numelui lui Eminescu:
S‑a dUS pE CEl MaI jalNic drum...
Care să fie "cheia" acestei anagrame? În fiecare dintre versurile următoare găsim toate literele numelui lui Eminescu ‑ mai puţin câte una. În rândul 3 lipseşte I (am transcris, ca Macedonski, plânge cu â, ca să nu fie discuţie), în rândul 4 lipseşte C (dar se găseşte de două ori în rândul 3, aşa cum I care lipseşte din rândul 3 se află de două ori în rândul 2), în rândurile 5 şi 6 lipseşte M; dacă este, aşadar, vorba de o cheie ‑ pasionaţii cifrelor trebuie (pot) să o găsească. Oricum, Grigore Ventura era foarte sigur ‑ "Il n'y a pas en douter"... ‑ că textul vorbeşte de Eminescu. O fi fost el un Rică Venturiano ‑ dar i‑a descoperit parola lui Macedonski. Cum va fi procedat? Nu cumva operaţiunea de anagramare s‑a făcut în comun? De ce nu poate declara ferm Macedonski că nu e vorba de Eminescu în acest text din cauza căruia a pătimit atât? Atragem atenţia că anagramele şi şaradele erau cele mai îndrăgite jocuri de cuvinte în epocă, mai fiecare ziar întreţinând cititorii cu ele ‑ aşa cum este astăzi cazul rebusului. "Un om moralmente mort"
La nota "Une infamie" de Grigore Ventura, din L'Independence roumaine, Al. Macedonski răspunde cu un protest pe care îl trimite tuturor redacţiilor bucureştene. Unele ziare îl publică, altele nu; oricum, "afacerea Eminescu" se lărgeşte grozav. După ce a ieşit din tirajul ca şi confidenţial al Literatorului şi s‑a răspândit în cel mai important cotidian bucureştean (cu difuzare şi peste hotare, într‑o limbă de circulaţie), cazul pătrunde şi în presa mai largă românească. Textul, o scrisoare acră, prin care autorul arată că nu este vinovat de ceea ce a descoperit Grigore Ventura în epigrama sa, este lung şi încâlcit. Ventura îi răspunde vijelios, în altă notă, publicată la 14/26 august 1883, cu titlul "Un homme mort". Este pentru prima dată în literatura română când, în cursul unei polemici, se recurge la ceea ce se numeşte îndeobşte "moarte civilă". Un precedent mai făcuse Timpul, sub ochii lui Eminescu, în 1881 şi vom reveni la acel moment. Cităm aici finalul acestei "condamnări la moarte civilă" pe care o decretează Ventura împotriva lui Macedonski: "Cât despre notiţa circulară pe care dl. Alexandru Macedonski a trimis‑o mai multor ziare ca răspuns la lecţia pe care i‑am dat‑o, nu cred că trebuie să‑i răspund. Există fapte care‑l ucid pe cel care le comite. Pentru mine, d. Macedonski este un om moralmente mort şi n‑am să imit conduita sa faţă de Eminescu, lovindu‑l când e la pământ. Requiescat in pace!" Textul franţuzesc îşi lasă greu numărate cuvintele, având multe ligaturi; nu ne hazardăm să căutăm parole în acest atac. În Literatorul, însă, unde revine ca să se apere pentru că presa largă nu prea îi dă ajutor (doar ziarul Poporul al lui N. Bassarabescu îi ia apărarea, într‑un context încâlcit, însă pe care nu‑l urmărim în acest studiu, relaţia N. Bassarabescu ‑ Mihai Eminescu fiind analizată de către noi separat), Macedonski răspunde de câteva ori în texte cu cheie. Iată, mai întâi, epigrama sa din numărul pe august al revistei: "V. proclamă prin ziare moralmente c‑am murit./ Dar asupră‑i avantajul ce‑mi rămâne tot e mare/ Din momentul ce afirmă şi se ştie de oricare/ Cum că V. nici o secundă moralmente n‑a trăit." Sunt 33 de cuvinte, o parolă francmasonică şi o foarte gravă întoarcere a situaţiei: moralistul este acuzat de imoralitate! Revista însăşi, în numele "Societăţii Literatorul", ameninţată cu desfiinţarea, dă o "dezminţire" pe ultima pagină, pe care o transcriem, pentru că propune o interesantă interpretare cifrică: "Unele ziare s‑au făcut ecoul unei calomnii afirmând că "Societatea Literatorul" se va dizolva. Dezminţim o asemenea insinuare nedemnă. Societatea noastră n‑a fost niciodată mai prosperă. Ea numără peste 1800 de membri, dintre care numai 2 s‑au retras, iar 3 au fost excluşi. În schimb, mai mulţi alţii s‑au grăbit să se înscrie în rândul membrilor noştri." Simetria textului, prima şi a treia frază au câte 14 totalul, ne ies 69 de cuvinte, sumă nerelevantă. Aşadar, anunţul "doi s‑au retras iar trei au fost excluşi" trebuie înţeles ca un îndemn de a scădea din total cifra 5. Iese, astfel, formula care are semnificaţie: 64 de cuvinte. Este limpede că societatea "strigă după ajutor", lansează în public semnale de recunoaştere.
Grigore Ventura va răspunde indirect. Un grup de persoane publică, în apărarea lui, o lungă scrisoare de adeziune şi de înfierare, totodată, a gestului lui Macedonski. Sunt gălăţeni, alegători de‑ai săi. Literatorul răspunde şi la acest nou act, după care polemica se stinge de la sine, aparent inexplicabil. Poate că răspunsul conţine mesajul de "armistiţiu", ori desemnează categoric învingătorul. Am văzut că în epigrama anterioară Macedonski îl acuză public de imoralitate pe adversar. Să fie un avertisment? Noua epigramă conţine şi mai apăsat această ameninţare: "Spre a respecta pe năuciţi/ Şi pe nebuni şi pe tâmpiţi/ V. puse muncă, puse zel/ Dar ca dovadă de respect/ Din partea sa era mai drept/ Să fi‑nceput întâi cu el." Sunt exact 33 de cuvinte, ca şi în epigrama anterioară, dar, atenţie, trebuie numărate şi cele din ligaturi. Textul este însoţit de o cugetare "în două rânduri" care‑l evocă pe Eminescu: "Naţiunile care n‑au în rândul lor şi nebuni/ Pierde multă înţelepciune." Douăsprezece cuvinte (jumătatea lui 24, sfertul lui 48), numărând n‑au un singur cuvânt.
Semnificaţia celor 33 de cuvinte de mai sus, reieşite prin altfel de socoteală decât cea obişnuită, ar fi că jocul "se taie". Macedonski încalcă regulile, polemica s‑a tranşat. De altfel, trec lunile calde ale verii, la 1 septembrie presa începe a discuta "liber" despre Eminescu: Telegraful este primul care anunţă că "Mai mulţi prieteni din capitală, amici ai nefericitului Eminescu, s‑au decis a contribui lunar pentru întreţinerea amicului lor în casa de sănătate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare în această frumoasă şi nobilă acţiune." Lumea se obişnuieşte cu gândul că în societatea românească se află un nebun pe seama căruia se duelase cu epigrame şi condamnări la moarte civilă. "Actorii" şi‑au făcut datoria, rolul lor a fost acesta, de crainici ai bolii. De acum înainte steaua lui Macedonski va străluci tot mai puternic. În 1886 va obţine un "privilegiu" cu totul deosebit, datorită unor împrejurări de‑a dreptul ciudate, neelucidate încă: va semna o poezie "cu tâlc" într‑o publicaţie care primeşte şi semnătura lui Eminescu. Evenimentul se consumă într‑o broşură ocazională, numită Album literar şi scoasă de "Societatea studenţilor universitari Unirea". O cărticică de lux, în 32 de pagini, hârtie velină cu chenare colorate, care se deschide cu o cugetare a reginei Elisabeta şi conţine, între altele, un fragment din "Poeţi şi critici" de T. Maiorescu (studiul de doctrină care a apărut în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886; broşura noastră are titlul complet: "Album literar ‑ 15 martie 1886", deci în sensul titlului, fragmentul maiorescian este inedit!), fragmente din "Memoriile Trubadurului" de B.Şt. Delavrancea, (Garabet Ibrăileanu le consideră tot inedite la data respectivă), o inedită de M. Eminescu "Nu mă înţelegi", datată în josul textului 1879, o poezie dedicată lui V. Alecsandri de Th. Ştefănescu, o poemă în proză semnată "X", traducerea tabloului III din "Romeo şi Julieta" de Shakespeare, făcută de Al. Macedonski şi poezia aceluiaşi, "Apolog". Acest album a dat multă bătaie de cap editorilor lui Eminescu; V.G. Morţun îl menţionează la 1890, dar G. Ibrăileanu abia îl găseşte în 1928: "L‑am căutat în toate bibliotecile publice din ţară, la tot felul de particulari, timp de 2 ani, dar în zadar. În sfârşit, după a treia încercare la bibioteca "V.A.Urechia" din Galaţi s‑a găsit, cu destulă strategie, misteriosul Album. E din 15 martie 1886..." (O.V. pag.337). Ibrăileanu ia ca certă data din titlu, ceea ce‑i permite să concluzioneze că fragmentul maiorescian este inedit; se prea poate să fie o dată semnificativă, un "15 martie" aniversar al acestei "Societăţi a studenţilor universitari Unirea", despre care nu găsim nicăieri vreo informaţie. Pe criticul ieşean nu‑l interesează apropierea lui Macedonski de Eminescu; în 1944, însă, revenind asupra subiectului. Perpessicius va lansa semnale interogatoare: "Singur terenul neutral al unei ocazionale publicaţii studenţeşti putea să întrunească laolaltă scriitori învrăjbiţi, precum Eminescu şi Macedonski". Apropierea este mult mai interesantă: Eminescu deschide partea literară a Albumului cu poezia "Nu mă înţelegi", iar Al. Macedonski o închide cu poezia "Apolog". Termenul înseamnă, reamintim, "apărare". Poezia are sens şi o reproducem: "Semănătorul printre brazde lăsa sămânţa lui să cadă/ Şi‑o parte i‑o lua furtuna şi paserilor o da‑n pradă/ O parte s‑aşternea pe stâncă şi să rodească nu putea/ Şi alta pe sub bălărie ce repede o‑năbuşa;/ Dar partea ce s‑oprea‑ntre brazde, c‑o însutită rodnicie/ 'L răsplătea puţin în urmă... A semăna e datorie". Interesant este poemul în proză semnat "X", ce aminteşte nu numai de primul vers al epigramei de acum 2 ani: "Un X... pretins poet...", dar şi de stilul poemelor macedonskiene. Îl reproducem, de asemenea: "Soarele asfinţea după deal. Şi eu priveam, gânditor, la valul de umbră care curgea încetişor la vale. Razele mureau îndărătul dealului şi umbra se cobora mereu. Ea se târa pe şes, spre mine, ca ceva viu. Mă ajunse şi stătui locului, urmărind‑o cu ochii cum se urca pe mine de la picioare spre creştet... Când mă uitati îndărăt, ea înecase toată valea, ca un potop. Aşa mă opresc şi mă îneacă valurile reci şi neabătute ale vremii. Şi m‑am gândit că mâine are să răsară soarele iarăşi, şi valuri calde de lumină or să urce încetişor, pe unde se scoboară valurile reci de umbră. Iar pe mine mă‑neacă de veci al vremii întuneric".
Dacă literatura n‑ar fi "frumoasă", istoria literară n‑ar fi interesantă! Poemul în proză semnat X. este chiar al lui Macedonski. Poetul intră sub incidenţa literei în spatele căreia pusese, cu doi ani în urmă, un poet nebun. Întreg acest Album literar este pus sub semnul împăciuirii: textul lui Maiorescu, se ştie, încearcă să‑l împace pe Alecsandri cu Eminescu; redacţia vrea să‑i împace, punându‑i alături, pe Delavrancea cu Maiorescu. Macedonski ne propune o secvenţă de 3 piese, (scena iubirii din Romeo şi Julieta la mijloc!) prin care se apără şi vrea să se împace cu Eminescu. Nu credem că judecăţile lui Garabet Ibrăileanu trebuie clintite din loc: într‑adevăr, fără voia şi, probabil, fără ştirea lui Eminescu i s‑a publicat aici poezia "Nu mă înţelegi": altfel de ce ar fi fost ea datată 1879? De bună seamă, deţinătorul manuscrisului (Eminescu risipea multe manuscrise) a ţinut să fie corect. În condiţiile în care această poezie are un sens în "fabula împăcărilor", cel puţin prin titlu, avem tot dreptul să ne întrebăm dacă nu cumva editorii au ales. Asta înseamnă că aveau din ce, că deţineau, aşadar, un "stoc" de poezii eminesciene şi au tipărit una potrivită situaţiei. Simple supoziţii; pe terenul acesta putem presupune şi invers, că aceasta a fost singura piesă disponibilă şi în jurul ei s‑a organizat simetriile.
Trecem. Aşadar, la doi ani şi jumătate de la bastonadele din cafenele şi ferestrele sparte pentru al fi defăimat pe Eminescu, Al. Macedonski publică, alături de poet, într‑o cărticică de lux, cu colaborări selecte. În vara fierbinte a lui 1883 cearta sa cu Ventura, o ceartă "de lana caprina" cum ar fi zis Eminescu, mocirlise în întreaga Europă, târând apoi şi pe malurile Dîmboviţei cazul poetului dat afară din presă. Dintr‑odată, Ventura se potoleşte şi cauza nu poate fi alta decât acuza din prima epigramă, repetată în cea de‑a doua: "V. nici o secundă moralmente n‑a trăit" şi "Din partea sa era mai drept/ Să fi‑nceput întâi cu el." Ce‑ar fi trebuit, oare, să urmeze dacă această polemică s‑ar fi derulat normal cu argumente la vedere? Desigur, Macedonski era obligat să producă probe că V. este imoral. Ce probe? Simplu: el nu trebuia decât să spună (să scrie, adică) ce ştiau toţi apropiaţii lui Eminescu, anume că Ventura a creat incidentul de la Baia Mitraşewschi, cu chemarea poliţiei, că tot el a dat ştirea în ziare etc, iar apoi tot el, Ventura, se lamentează că "cineva" îi face prietenul, pe Eminescu adică, nebun. Acest adevăr nu s‑a spus. Grigore Ventura l‑a păstrat cu străşnicie cât a trăit. Abia după moartea lui, în 1911, litera tipărită vedea povestea cum a fost. Va "exploda" Al. Ciurcu, tot redactor la ziarul francez L'Independence roumaine; după aproape 28 de ani povestirea pare poveste: ducând, însă, faptele la locul lor, se reconstituie intriga: "Un om morlamente mort" nu era Macedonski, nu putea să fie el, care a avut curajul şi energia să‑şi înfrângă moartea civilă, care a ieşit în arenă creând: acest om fusese făcut să fie Eminescu. "Aruncaţi‑l peste bord!"
Noi pornim de la premisa că raţiuni superioare de stat au cerut, la 28 iunie 1883, desfiinţarea "Societăţii Carpaţii", expulzarea directorului ziarului L'Independence roumaine, vizita umilitoare, la Viena, pentru scuze, a lui Petre Grădişteanu, împreună cu ministrul de externe D. A. Sturdza, expulzarea lui Zamfir C. Arbore şi toate celelalte gesturi prin care axa politică a ţării a trebuit orientată către Puterile Centrale; între aceste gesturi, căderea lui Eminescu din presă ni se pare iminentă. Presupunem în acest punct, că o criză a poetului, cum mai avusese în ultimele luni, "i‑a ajutat" pe prieteni să scape, decent, de el. Se poate pune însă întrebarea logică, la urma urmei, de ce nu a putut fi atras Eminescu de partea grupului de intelectuali care au lucrat pentru acest tratat secret de alianţă? Artizanul tratatului era, doar, P.P. Carp, încurajat şi girat, pe lângă Palat, de către Titu Maiorescu. Junimea cerea cu glas tare, încă din 1880 apropierea de lumea germană. Eminescu era, la urma urmei, de formaţie germană, lucrase chiar în diplomaţie câteva luni la Berlin. De ce a fost nevoie la 28 iunie 1883, de un asemenea tratament brutal în ceea ce‑l priveşte, de îndepărtarea din presă, de stigmatul "morţii civile", apoi de chetele cu "Mai am un singur dor" în timp ce el trăia şi le vedea, de atâtea şi atâtea tentative de a‑l îndepărta din Bucureşti? Într‑adevăr, guvernul a găsit ieşirea din impasul creat la sfârşitul lui iunie 1883: a dictat măsurile cerute de consulul Austro‑Ungariei şi de telegramele secrete de la Berlin; s‑a arătat chiar dispus să semneze pe loc celebrul tratat. Semnăturile propriuzise au fost schimbate în toamnă, cînd s‑au putut întâlni oficialităţile, dar acordul român, cerut insistent de Petre Carp de la Viena, a fost dat acum, la începutul lui iulie, după scandalurile publice abia consumate.
Care ar fi fost poziţia lui Eminescu faţă de acest tratat care orienta politica generală a Regatului Român către lumea germană? Desigur, avem la îndemână răspunsul teoretic: opera ziaristică a poetului care veştejeşte, de la un capăt la altul şi pe un ton constant ridicat, pretenţiile Austro‑Ungariei de hegemonie în Estul şi Sud‑Estul Europei. Litera secretă a tratatului, intuită însă de opinia publică a momentului (sunt numeroase dovezi în acest sens: discursuri parlamentare, articole de presă), cerea amorţirea până la "paralizie generală", ca să parafrazăm diagnosticul lui Eminescu, a vocii pentru Transilvania; prevedea chiar, într‑o formă iniţială, pe care I.C. Brătianu a respins‑o, ca Regatul Român să facă poliţie în propriul teritoriu împotriva celor care agită această chestiune. În compensaţie, Austro‑Ungaria sugera ca România să‑şi arunce ochii în sudul Dunării, către românii de acolo. Important este, în acest sens, un discurs parlamentar al lui Anastasie Stolojan, din octombrie 1883 (zilele parafării tratatului); după ce arată că "poţi călători cu limba română prin toată zona Balcanilor", după ce atrage patetic atenţia asupra românilor din dreapta Dunării, acesta o spune cam brusc: Regatul României este mult prea atent la mişcările din Ardeal, a fost mult prea receptiv faţă de ardeleni, lăsând, între timp, în uitare, românii din această zonă. Este timpul, conchide Anastasie Stolojan, transmiţând dorinţa şi voinţa Guvernului (va fi întărit de I.C. Brătianu personal), ca românii să se uite mai insistent peste Dunăre. Asta vrea să însemne, în sensul politicii impuse mai ales de către Austro‑Ungaria, abandonarea Ardealului în seama Ungariei şi încercarea României de a se interesa, în compensaţie, mai insistent, de spaţiile subdunărene. Să nu uităm: în vara lui 1883 nu numai Eminescu este dizlocat din sistemul presei bucureştene, dar şi Ioan Slavici. Acesta este nevoit să întemeieze, la Sibiu, la 14 aprilie 1884, ziarul Tribuna, în inima Ardealului. Ardelenii nu mai pot fi sprijiniţi în lupta lor, din Regatul României: tratatele internaţionale impun această clauză.
Dar, desigur, răspunsurile teoretice ale operei lui Mihai Eminescu, pătimaş apărător al Ardealului şi al ardelenilor, ar trebui completate cu elemente ţinând de biografia politică a poetului. De ce nu poate fi el alături de Petre Carp şi Junimea, în această schimbare la faţă a României? Mai întâi, este bine de ştiut că Eminescu, ziarist la ziarul Timpul se afla, politiceşte vorbind, în adversitate faţă de Titu Maiorescu şi grupul Junimii. După alegerile din mai (subiectul din "O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale) gruparea junimistă trecuse de partea liberalilor lui I.C. Brătianu, consituind ceea ce un N. Dimancea a numit, într‑un discurs parlamentar, "opoziţia miluită". Cartelul s‑a făcut din raţiune de politică externă, I.C. Brătianu având nevoie şi solicitând expres punţi de legătură cu cele două state germane pentru a răspunde puternicelor presiuni ale acestora către alianţă: punţile erau deţinute de către P.P. Carp şi Titu Maiorescu. Maiorescu nu mai avea nimic comun cu ziarul Timpul care începe a‑l ataca violent pentru "trădare politică". Eminescu, însă, rămâne la Timpul, alături de Al. Lahovari, M. Koglniceanu, Lascăr Catargiu etc. Mai mult: el devine un conservator radical, criticând aspru aripa ce sa alipit la trunchiul liberal. Unul dintre articolele anti‑maioresciene de la Timpul îi aparţine chiar lui Eminescu, judecând după stil şi după idei (deşi ediţia academică nu‑l primeşte). De altfel, ca viziune politică, Eminescu se despărţise de Titu Maiorescu încă din 1881, în cursul unei lungi polemici de presă prilejuită de un studiu al criticului privind necesitatea ca România să urmeze o politică filogermană. "Paternalismul" criticului faţă de poet, din lunile iulie, august, septembrie 1883 este, aşadar, motivat şi politic. Maiorescu însuşi scăpa de criticile aspre ale Timpului odată cu îndepărtarea lui Eminescu şi, mai ales, odată cu crearea "cazului Eminescu". El va proteja, de fapt, nu numai un bolnav, dar şi un adversar de idei, pare‑se, un adversar ireductibil, intratabil. Este de presupus, apoi, că nici Petre Carp, care‑l aştepta pe Eminescu bolnav la Viena şi‑l va interna la un spital vienez cu medici din anturajul dr. Kremnitz şi al lui Carol, nu s‑a putut înţelege politiceşte cu poetul după însănătoşirea acestuia. În general, artizanii acestei alianţe secrete au avut mult de luptat împotriva culturii şi spiritului public românesc, care mergea constant către inima romanică a Europei, către Franţa mai ales. Acest paradox specific românesc, spirit public romanic şi politică germană, se va rezolva abia în 1916, când ţara, împotriva tratatului secret de alianţă va intra în război împotriva Puterilor Centrale. Se ştie figura tristă a lui Titu Maiorescu şi inflexiblitatea lui Petre Carp din consiliile de coroană ale lui 1916: ei susţin puternic Puterile Centrale, cel de‑al doilea motivând, fără echivoc, că nu poate călca un tratat pe care el însuşi l‑a semnat. Puţină "politichie" nu strică pentru cine vrea să înţeleagă destinul lui Eminescu. Tratatele erau foarte dure în sec. al XIX‑lea, mai ales când erau secrete. Iată, apoi, paradoxul în care s‑a aflat o persoană marcantă a politicii româneşti, Petre Carp. După ce termină semnarea acestei alianţe, el, conservator, trebuie să fie mereu ţinut în guvernele liberale: este al treilea bărbat (după I.C. Brătianu şi Carol I) care cunoaşte litera aşternută pe hârtie. Situaţia devine "jenantă" spre 1889, când tratatul trebuie reînnoit. În timp ce Lascăr Catargiu declară în Parlament: "Noi nu putem urma decât o politică de neutralitate, adică să fim bine cu toate puterile, căci suntem o ţară mică, o ţară agricolă", în timp ce Al. Lahovari întăreşte această declaraţie, în timp ce tânărul, încă, Tache Ionescu o întăreşte de asemenea, Petre Carp tace în scaun: tratatul fusese semnat şi se va reînnoi. O declaraţie a regelui către A. Goluchovski, reprezentantul Austro‑Ungariei, sună de‑a dreptul tenebros: suveranul are intenţia chiar să‑l arunce peste bord pe bătrânul Lascăr Catargiu, dacă se va opune în continuare literei semnate. Dacă şeful unui partid dintre cele mai puternice, dacă bătrânul Lascăr Catargiu, a cărei personalitate era atât de puternică, riscă "aruncarea peste bord", avem temeiuri să credem că politica mare a ţării nu se putea împiedica în poetul şi ziaristul Eminescu! Culmea este alta, însă: când Al. Lahovari va deveni ministru de externe şi va afla de acest tratat secret, îl va accepta fără mari probleme. La fel, Tache Ionescu şi cam toţi cei care au văzut, în seiful secret pe lângă care trebuiau să treacă spre funcţii, dosarul respectiv. Aceasta repune în drepturi întrebarea noastră: oare Eminescu, dacă‑l cunoştea (în linii mari, desigur; nu se pune problema să‑i fi fost arătat!), oare nu‑i înţelegea necesitatea? Oricât de grav, de imperativ era momentul, oamenii responsabili l‑au înţeles. O va spune într‑un discurs care a făcut epocă, Tache Ionescu, atunci când va defini "politica instinctului naţional": "Afirm cu cea mai mare siguranţă că nu e om politic, nu e partid, nu e parlament, nu e nimeni care să poată duce România pe cărarea pe care voieşte să o ducă dl. Carp şi dl. Stere. Noi nu am fost un stat de Don Quijoţi, dar nici un stat de inconştienţi; de la descălecatul de stat cu harta Daciei traiane, cu numărătoarea ţărilor române stăpânite de alţii, până la omul politic, toţi, chiar în ziua în care iscăleau un tratat care ne leagă cu Austria, în sufletul lor sta scris cu litere de foc: "Ardealul şi unitatea naţională". Toţi gândeau că situaţia nu e decât un provizorat, că va dura cât vor dura împrejurările europene ce împiedicau unirea neamului".
Ar fi fost Eminescu un "Don Quijote" care "s‑ar fi pus cu ţara în beţe", adică n‑ar fi înţeles aceasată "situaţie de provizorat"? Al. Lahovari a înţeles‑o, Lascăr Catargiu la fel, Tache Ionescu, iată‑i poziţia. În cazul poetului s‑a preferat, însă, îndepărtarea şi încarcerarea în mit. Un mit mut, care nu poate să vorbească ori se exprimă altfel decât prin vorbe. Pentru că Titu Maiorescu şi ceilalţi care ştiau treburile ascunse ale ţării înţelegeau perfect de bine că sacrificiul lui Eminescu este unul naţional în ultimă instanţă, că cea mai puternică voce pentru Ardeal trebuia să tacă, pentru a se face politica şi acea voce a tăcut. De ce au ţinut ei secret acest adevăr? Oare, venind repede războiul mondial, n‑au mai apucat să‑l transmită? Oare n‑a mai fost nevoie de adevărul Eminescu după război şi Marea Unire? Oare a fost o fatalitate? Mitul în sine, ca mit, este purtător de adevăr, iar adevărul iese, până la urmă, la suprafaţă; poate că aşa au gândit maiorescienii din jurul anilor '20 ai anilor noştri. Cum iese, însă, adevărul la suprafaţă din mit: cu mit cu tot, ori scuturându‑se de el? Dar putem noi să spunem că mitul însuşi nu este adevăr? Poate conţine adevăr ceva neadevărat, minciuna, de pildă?
Nu insistăm; sigur este, însă, că pentru mulţi alţii soluţia "aruncării peste bord" în privinţa lui Eminescu era mai de dorit. Maiorescu, vom vedea, va scoate la sfârşitul acestui "an civil" al lui Eminescu un volum din versurile sale ce‑l va dizloca definitiv din sistemul ziaristicii. Volumul va conţine... exact 64 de "poesii". Între ele, Mai am un singur dor, cu trei variante, inedite: acestea vor migra din ediţie, se vor pune pe muzică de romanţă şi se vor cânta in cârciumi, în saloane, la serbările şcolare, la întruniri: Eminescu însuşi, viu şi dornic să reintre în presă, îşi va asculta "prohodul" în această paranteză a anilor interzişi, 1884‑1888. Câteodată se va revolta, va sparge vitrinele librăriilor, îşi va lua volumul de poezii din raft ‑ şi‑l va arunca în noroi, călcându‑şi‑l în picioare: atunci forţele de ordine vor interveni prompt şi‑l vor duce pe "insurgent" la poliţie. Aşa s‑a întâmplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, la laşi: poetul a fost "împachetat" pe loc şi dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Mânăstirea Neamţ. Pe lângă aruncarea în noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s‑a mai adus acuzaţia că "se lua de femei pe străzile Iaşilor, le "apuca de turnura rochiilor", le atingea în mers etc. Cine va fi depus, dintre distinsele doamne ale urbei, plângere la poliţie in acest sens? Acolo, la Mânăstirea Neamţ poetul va definitiva ‑ zic editorii (de fapt, va re‑crea, pentru că diferenţa dintre variantele manuscrise şi forma definitivă este enormă, trebuie să recunoască acest lucru până şi Garabet Ibrăileanu) ‑ poezia "De ce nu‑mi vii?", pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la Convorbiri literare, cu acest bileţel: "Iţi trimit deodată cu aceasta mai multe versuri cărora, de ţi se par acceptabile, le vei face loc în Convorbiri. Indealtminterelea, mă aflu bine şi sănătos in mijlocul acestor munţi şi‑ţi doresc asemenea." Comentează Ibrăileanu : "Bietul d. Negruzzi! Eminescu, deşi într‑un moment de luciditate, era în papuci şi halat într‑o casă de nebuni... Scrisoarea aceasta nu e de om cu minte. "(O. V., p. 365, nota). G. Ibrăileanu porneşte de la convingerea fermă, de nezdruncinat, că Eminescu n‑a mai creat nimic după 1883 şi, deci, tot ce se publică din poeziile lui după această dată trebuie considerat "postum", operă fără girul autorului, fără voinţa lui de a fi publicată etc. De fapt, scopul demonstraţiei lui Ibrăileanu este altul: el atacă, risipind argumente imbatabile, ediţia T. Maiorescu din 1883, spunând‑o apăsat: "Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al păturilor superpuse, apostolul naţionalismului, duşmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale rasei, să publce: "Mi te dă cu totul mie", "Nu zi ba de te‑o cuprinde" (...) Ori chiar şi acestea, nepotrivite pentru un luptător politic, cum era el atunci: "Mai am un singur dor/ In liniştea sării/ Să mă lăsaţi să mor etc" Ori ideea de sinucidere din "Se bate miezul nopţii" (...) Nu cumva acum, la maturitate, şi când avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale şi naţionale ‑ nu cumva credea că nu i‑ar fi şezut frumos să publice şi elegii amoroase ori invitaţii la dragoste şi alte poezii "uşoare" ‑ şi unele traduse? (O. V. p. 329) Acesta este miezul demonstraţiei lui Ibrăileanu, el este primul care sesizează că ediţia din 1883 a schimbat cursul vieţii lui Eminescu, a făcut din cel mai mare teoretician ‑ cel mai mare poet; a scindat viaţa şi opera. Rămâne o ciudăţenie, o "curiozitate logică", indârjirea criticului de la "Viaţa Românească" de a crede, sau de a considera, că în intervalul 1884‑1889 Eminescu era complet inapt pentru creaţie. Poate fi vorba de o convingere intimă ‑ dar şi de lipsa informaţiilor pe care le deţinem în prezent despre poet. De pildă, Ibrăileanu vorbeşte de "celebrul" stabiliment de la Mânăstirea Neamţ ‑ când azi se ştie că era o casă părăginită, fără medic permanent, unde bolnavii ‑ destul de puţini la număr ‑ se îngrijeau unii pe alţii, de unde Eminescu "evada" adeseori, trecând un râuleţ până în sat să închine o stacană de vin cu te miri cine... Poezia "De ce nu‑mi vii?" are, apoi, un sens precis în contextul in care poetul a fost dus la Mânăstirea Neamţ pentru că agăţa femei pe străzile Iaşilor. El cheamă, în peisaj autumnal, o anumită femeie: "Pe lumea asta sunt femei/ Cu ochi ce scapără scântei/ Dar oricât ele sunt de sus/ Ca tine nu‑s, ca tine nu‑s." El o evocă: "Ţi‑aduci aminte cum pe‑atunci/ Ne preumblam prin văi şi lunci/ Te ridicam de subţiori/ De‑atâtea ori, de‑atâtea ori" Poezia se afla şi în juralul intim al Veronicăi Micle, iar aceasta o adnotase: "Mi‑a plăcut mai mult ultima strofă "Căci tu înseninezi mereu..."" ‑ de unde Ibrăileanu declară: "Veronica Micle confundă: aceasta e penultima strofă" Dacă, însă, poeta avea poezia cu dedicaţie, trebuie s‑o fi obţinut înainte de 1883 (lucru cu care şi criticul este de acord): atunci, de ce nu se poate accepta că Veronica Micle deţinea o variantă anterioară, cu alt aranjament al strofelor, după obiceiul lui Eminescu? Principiul după care viaţa şi opera lui Eminescu sunt lucruri complet diferite, nouă ni se pare prea rigid. "De ce nu‑mi vii?" păstrează ecoul întâmplărilor de la Iaşi, din toamna lui 1886, şi "opune" acelor "femei" ‑ să le zicem: "de sus" ‑ un chip familiar, apropiat, femeia "care înseninează" ‑ cum îi place Veronicăi ‑ "viaţa sufletului".56mpotriva tuturor sfaturilor şi sfătuitorilor din Junimea ‑ de Veronica Micle. În cele din urmă, în primăvara lui 1888, ea va produce, în viaţa poetului, acea "revoluţie" de care se temeau toţi: îl va duce de mână pe poet la Bucureşti, unde el va regăsi pana de ziarist. Urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul făcându‑l, pentru o clipă, pe Gună Vernescu să demisioneze rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este "bietul Eminescu" ‑ şi repede acesta este căutat, găsit, internat la sanatoriul doctorului Şuţu, şi celelalte. G. Ibrăileanu nu avea cum să ştie aceste "amănunte" pe care eminescologia le‑a dat la iveală între timp. Dar el ştia lucrul esenţial: că ţara zăcea, de la 1883 în sus, pe secrete. O societate care se dezvoltă pe baza unui tratat secret de alianţă politică ‑ nu se poate să nu‑şi creeze pârghiile şi canalele sale de întreţinere a acestui secret. Ţinerea lui Eminescu deoparte face parte din logistica puterii (în epocă, "putere" însemna nu numai guvern ‑ parlament ‑ partide, ci întregul cerc interesat public de destinul naţiunii). G. Ibrăileanu face abstracţie de asta ‑ aşa cum face abstracţie de multe elemente ce constituie viaţa vie a lui Eminescu. Lupta sa exemplară pentru a dovedi că Maiorescu nu avea dreptul să publice anumite poezii ale lui Eminescu ‑ rămâne oarecum de neînţeles: cu ce scop desfiinţează, la urma urmei, ediţia din 1883? De altfel, Ibrăileanu coboară in amănunte până când, am zice, se pierde ori se ascunde în ele. Gest mefistofelic? Abstracţiune pură mai degrabă, pasiune pentru ideile în sine. Zăvor la porţile Orientului
Întrebarea: de ce n‑a fost Eminescu înştiinţat de brusca orientare politică a ţării spre Puterile Centrale, ori de ce n‑a fost avertizat cel puţin să fie mai prudent (pentru că "semnale" în acest sens veneau insistent de la Viena: se ştie, doar, că P.P. Carp îi scria lui Titu Maiorescu, printre altele: "Şi mai potoliţi‑l pe Eminescu!") ‑ se pune în termeni încă mai insistenţi când privim destinul operei poetului. Într‑adevăr, tocmai în toamna lui 1883, ca pentru a‑l însoţi pe bolnav în lumea germană, porneşte marea campanie de traducere a operei sale poetice (dar şi a prozei: se traduce şi basmul "Făt‑Frumos din lacrimă") în limba germană. Iniţiativa vine din zonele de sus ale puterii, însăşi regina Carmen Sylva traducând poezii de Eminescu pentru revistele germane de lux (elegant răspuns la gestul poetului de a‑i fi tradus, în româneşte, "Vârful cu dor" ‑ poem dramatic din care se detaşează "Mai am un singur dor"), însoţită fiind de Mitte Kremnitz, Jules Bethelheim, Moses Gaster etc. Se poate spune că avem de‑a face cu prima campanie organizată în literatura română pentru popularizarea peste hotare a operei unui scriitor. Se mai făcuse acest lucru în perioada paşoptistă, dar la alt palier: literatura populară românească era tradusă şi publicată masiv în spaţiul cultural francez (campionul acestei iniţiative fusese Vasile Alecsandri). Acum, vârful de lance este Eminescu ‑ iar terenul vizat, cultura germană. Campania demarează odată cu declararea publică a "nebuniei" poetului. Deşi detaliile acestei acţiuni ne scapă, în linii mari înţelegem intenţia oficială: se doreşte dublarea demersului politic de către cel cultural (ca să nu mai vorbim că, economic, în România companiile franceze încep să fie înlocuite cu cele nemţeşti care vor construi căi ferate, şosele, vor aduce în ţară armament; comerţul se derulează preponderent cu Puterile Centrale iar petrolul românesc începe a fi tot mai mult apreciat în aceeaşi zonă). E o "nemţire"‑ va încerca să strige presa, tot mai oprimată însă: în aceşti ani ‑ numiţi ai "viziratului" lui I. C. Brătianu ‑ se fac insistente ingerinţe în lumea presei, se atacă chiar redacţiile cu "cititori" plătiţi şi înarmaţi cu bâte, se "cumpără", de către putere, ziarele importante etc. lar axul cultural al acestei orientări devine... poezia lui Eminescu. Se mergea până la amănuntul semnificativ: exact când poetul vizitează Veneţia ‑ revista germană Bukarester Sallon traducea sonetul eminescian "Veneţia".
Argumente oferă, desigur, poezia eminesciană suficiente pentru a justifica apropierea culturală româno‑germană ‑ dar mai ales suportul ei filosofic, depistat în Schopenhauer şi bine pus în evidenţă. Acum începe a se înfiripa şi "mitul" antifranţuzismului lui Eminescu, bazat de asemenea pe opera poetului. O poezie precum "Ai noştri tineri la Paris învaţă/ La gât cravatei nodul cum se face..." ar semnifica acest dispreţ al lui Eminescu faţă de şcolile Parisului, motivat de "gelozie", el făcându‑şi studiile la Viena ori Berlin.
Nu este, însă, locul exagerărilor nefolositoare. Trebuie spus că, pe filonul germanismului oficial şi pe firul roşu Eminescu, tot acum încep să vină, atraşi de Bucureşti, marii ardeleni de la sfârşitul secolului ‑ Ilarie Chendi, Nerva Hodoş, Şt. O. losif, Ioan Scurtu. Cei mai mulţi dintre ei vor face o "haltă" foarte nimerită pe la Tribuna ardeleană a lui Ioan Slavici. Ajunşi în Bucureşti, unii dintre ei (Chendi şi Hodoş) vor înnebuni ca şi poetul; cu toţii vor pregăti, însă, curentul redeşteptării naţionale, Sămănătorismul, pe structură stilistică eminesciană. Sămănătorismul poate fi înţeles mult mai bine în arie culturală largă, fără cantonarea strictă în literatură. Iată, de pildă, arhitectura (domeniu în care ‑ nu cred că este nevoie să mai insistăm ‑ se ilustrează cu strălucire francmasoneria). În 1891 se pun bazele şcolii româneşti de arhitectură şi se invită, în acest scop, Ia Bucureşti iluştri reprezentanţi ai domeniului din Franţa şi Germania. Ţine un discurs celebrul Wallot, arhitectul Reichstagului german: "Eu, unul, mă simt fericit că am găsit în România un buchet de arhitecţi şi colegi care aparţin şcolii franceze şi germane şi al căror merit l‑am putut aprecia cu ocazia concursului internaţional pentru proiectele Camerei şi Senatului. După mine, faţă cu numărul şi valoarea arhitecţilor, ce n‑am crezut la început să fie în România, nu mai este nevoie să se mai publice concursuri internaţionale. Proiectele expuse, deşi foarte bine concepute, însă fiind făcute de arhitecţi din diferite ţări, ele pot fi ulilizate în mod diferit la Roma, Paris, Berlin etc. Cred că ar fi fost mult mai interesant şi original dacă proiectele erau inspirate din elementele arhitecturii româneşti. În scurtul timp cât am stat în Bucureşti am putut căpăta convingerea că dumneavoastră aveţi o arhitectură naţională care este plină de motive interesante şi care se pot utiliza cu mare folos. De aceea, dar, recomand suprimarea concursului internaţional şi îmi permit a vă recomanda ca, în concepţiunile monumentelor ce veţi avea a construi, să vă inspiraţi din arhitectura naţională...
Lumea arhitecţilor români era oarecum divizată în epocă: a construi după modele autohtone ‑ ori a ne alinia arhitecturii internaţionale? Făcuse oarecare scandal casa Lahovari, construită de arhitectul Ioan Mincu în cel mai autentic stil românesc, în plin centrul Bucureştilor. Semnificativ este faptul că, la inaugurarea şcoIii româneşti de arhitectură, reprezentantul Franţei refuză să participe, iar purtătorul său de cuvânt va vorbi în replică subtilă la reprezentantul Germaniei. Franţa doreşte în toate un stil unitar prin îmbinarea utilului cu plăcutul, să te simţi oriunde pe glob la fel, construcţii stas, spirit arhitectonic universal... Iată, în schimb, acest discurs al arhitectului german Wallot: el poate fi considerat actul de întemeiere al Sămănătorismului în România. Accentuarea specificului naţional, ridicarea "prin forţe proprii" a ţării (formulă mult îndrăgită de liberali), întărirea încrederii în valorile locale ‑ toate acestea sunt câştiguri certe ale secolului, în spatele cărora nu e hazardat a vedea orientarea ţării către cultura şi spiritualitatea germană. "Sincronismul" de peste câteva decenii, în schimb, va avea totdeauna de reproşat ţării că nu intră în Europa pe poarta latină, a Franţei mai ales.
Iată că, începând cu 28 iunie 1883, poarta franceză se închide pentru români ‑ mai întâi pe cale politică, apoi economic, apoi cultural. Filofranţuzii noştri încep a se exila definitiv în limba şi în spaţiul fizic francez. Ruptura aceasta îi va permite lui Poincarré să ne arunce vorbele grele de la 1901: "Aici, în România, suntem la porţile Orientului!" Zăvorul a fost, în 1883, Eminescu; cheia rămâne, după ce şi‑a împlinit menirea încuierii, în tenebrele secretelor de tot felul ale secolului...
Sfîrşit
ROMÂNIA - A doua Palestină?
Aparent bizară, întrebarea ce dă titlul articolului are, aşa cum voi demonstra în cele ce urmează, o bază cât se poate de reală. Ştiu că majoritatea celor care sunt la curent cu evenimentele politice actuale privesc Israelul drept cel mai puternic stat din lume care, prin colosala sa putere financiară şi prin cahalurile sale (Guverne oculte evreieşti care există în orice Ţară), dictează politica statului respectiv conform propriilor sale interese.
Cel mai grăitor exemplu în acest sens este recentul complot sionist - Sexgate - din S.U.A. unde preşedintele Clinton, amestecându-se în treburile interne ale Israelului, a simţit din plin forţa Cahalului din Ţara sa, fiind acum adus în situaţia umilitoare de a fi o simplă marionetă în slujba stăpânilor săi. Pentru majoritatea oamenilor politici, chiar dacă recunosc sau nu, scandalurile sexuale în care a fost implicat Bill Clinton au avut un singur scop - realizarea intereselor israeliene care urmăresc crearea unui Israel Mare, care să se întindă de la Eufrat la Nil.
Un astfel de stat, deşi a fost promis de Dumnezeu lui Avraam, nu va putea fi creat, conform afirmaţiilor profeţilor evrei, decât după venirea pe pământ a lui Mesia, care va pune capăt celui de-al treilea război mondial pe care, conştient sau nu, prin umilirea lumii arabe, evreii sunt la un pas de a-l declanşa. Dacă avem în vedere şi instabilitatea politico-financiară, în special din Rusia şi Asia (realizată prin F.M.I. şi Banca Mondială), putem spune că scenariul acestui război, transmis de Dumnezeu profetului Ezechiel, a început să se desfăşoare (Ezechiel- cap. 38,39). Este vorba de o alianţă formată de Rusia, Ţările arabe şi Ţările asiatice care vor ataca Israelul şi America. Pentru a demonstra că Israelul Mare va fi creat după venirea lui Mesia, voi prezenta un mic fragment din lucrarea "Ierusalim!" de Larry Collins şi Dominique Lapierre: "Şi totuşi, în acest carusel al fericirii (fericire generată de decizia Adunării Generale a Naţiunilor Unite, din 29 noiembrie 1947, care a împărţit Palestina între evrei şi arabi - n.a.) se auzeau şi voci nemulţumite. Cu capetele plecate, în sanctuarul întunecos al sinagogii lor, conducătorii sectei evreieşti ortodoxe, de un fanatism turbat, Neturei Karta, ţineau, de-a dreptul doliu. Pentru aceşti oameni profund religioşi (în prezent ei spijină guvernul condus de Netanyahu - n.a.) care credeau că numai şi numai Divinitatea putea porunci întoarcerea evreilor acasă, statul pe care-l sărbătoreau conaţionalii lor era o blasfemie: un miracol făurit de mâini omeneşti, când nu puteau fi permise decât cele dumnezeieşti!". Prin venirea lui Mesia, pe lângă crearea Israelului Mare, vor fi soluţionate şi diferendele dintre evrei, creştini şi musulmani, îndeplinindu-se astfel profeţiile biblice. Voi da numai două exemple: "Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta (promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam, n.a.) pentru că ai ascultat de porunca Mea!" (Geneza 22:18). "Israel va fi al treilea, unit cu Egiptul şi cu Asiria, ca o binecuvântare în mijlocul Pământului. Domnul oştirilor îi va binecuvânta şi va zice: "Binecuvântat să fie Egiptul, poporul Meu şi Asiria, lucrarea mâinilor Mele, şi Israel, moştenirea Mea!" (Isaia 19:24-25). Formarea Statului Israel, ca şi Biblia pe care evreii au dat-o omenirii sunt, la o primă analiză, foarte greu de înţeles. De aceea, foarte mulţi oameni ignoră aceste aspecte. Voi da un exemplu: sunt puţini cei care ştiu că, pentru împlinirea profeţiei biblice privind prima strângere a evreilor din toată lumea, profeţie ce viza crearea statului evreu, fostul prim-ministru al Israelului, Itzac Shamir, "a susţinut o alianţă cu Hitler, cu Germania Nazistă, contra Marii Britanii" (Bar Zohar, Ben Gourion, Le Prophete armé, Paris, 1966, p.99). Profeţii evrei vorbesc de două strângeri laolaltă ale evreilor din toată lumea.
Mulţi rabini greşesc crezând că prima stângere a avut loc după ce s-au întors din robia babiloniană unde au fost duşi în anul 586 î.Chr. Atunci au fost cei din Babilon, nu din toată lumea. Prima stângere a evreilor din toată lumea avut loc, deci, când s-a creat statul evreu, în perioada 1947-1948, continuând şi ulterior. În prezent, ştiind ce se va întâmpla în Israel, evreii încep să fugă, pregătindu-se pentru a doua strângere din toată lumea. Despre acest eveniment profeţii evreilor vorbesc pe larg (ei nu îi prea citesc; preferă Talmudul). Am ales două exemple din Vechiul Testament: "În ziua aceea, vlăstarul lui Isaia (Mesia - n.a.) va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El, şi slava va fi locuinţa Lui. În acelaşi timp, Domnul îşi va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său, risipit în Asiria, în Egipt, în Patros şi în Etiopia., la Elam, la Şincar şi la Hamat şi în ostroavele mării. El va înălţa un steag pentru neamuri, va strânge pe surghiuniţii lui Israel şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Iuda, de la cele patru capete ale Pământului". (Isaia 10:10-12). În versetul de mai sus se vorbeşte despre o "rămăşiţă" a poporului evreu.
Din cele care urmează putem deduce unde se va duce majoritatea acestui popor: "Le-am fost un TEMPLU pentru câtăva vreme, în ŢARA în care au venit" (Ezechiel 1:16). Singura Ţară din lume în care există un templu identic cu cel descris de profetul Ezechiel este România, templul fiind Casa Poporului. Aspectul delicat al acestei probleme acum începe. Evreii, după cum vom demonstra în continuare, au luat de mult în calcul România ca loc unde să creeze statul evreu, iar mai nou, ca loc de refugiu în caz de război. Cel de-al II-lea război mondial i-a determinat să plece din Ţara noastră. În prezent, după ce ne-au acuzat că i-am omorât cu sutele de mii (istoricii şi rabinii evrei neagă acest lucru) vor să se reîntoarcă. "Doar" 700.000 de familii. Dacă înainte de război erau 700.000-800.000 şi au fost omorâţi, cine revendică proprietăţile? Morţii? Au înviat? Dacă românii i-au omorât, de ce nu se duc în Ungaria, cu George Soros în frunte? De frica anti-semitismului feroce al ungurilor vor să dea Transilvania acestora, doar ca lor să le fie bine. Planul prin care evreii doresc ocuparea României există în arhivele israeliene, XVI, p. 719, 1866. "Dacă voiesc să ne cucerească, n-au decât s-o facă ... făţis, ca toate naţiile, cu arma în mână"- afirma, referindu-se la evrei, marele poet Mihai Eminescu (Scrieri Politice Literare, Ed. Minerva 1905, p. 111). În cazul în care profeţiile biblice se vor împlini şi, împinşi de războiul din Orientul Mijlociu, evreii vor veni în România, ei trebuie să uite Talmudul şi să-şi citească profeţii. Dumnezeul lor este şi al nostru. Evreii ne vor fi stăpâni, iar noi, românii, slugile lor. În lucrarea sa "Pericolul ovreesc", J.D. Protopopescu, în 1922, afirma următoarele: "Când venim în lume, moştenim, o dată cu Ţara şi limba strămoşească, şi obligaţiunea de a ne apăra naţionalitatea.
Nu putem da cu piciorul tuturor sacrificiilor făcute de strămoşii noştri pentru a construi această Ţară, oricât de scump ni s-ar plăti acest gest, ci avem datoria de a ne apăra Ţara.şi naţionalitatea cu toată energia de care suntem capabili. Avem, aşadar, datoria de a lupta în contra ovreilor, ruşilor sau oricărui alt popor care vrea să ne răpească libertatea, fie politică, fie economică. Să ne încordăm forţele fizice şi intelectuale şi să luptăm fără preget, pentru ca Neamul lui Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare să nu devină o turmă de iloţi într-o Nouă Plestină". În 1868, treizeci de deputaţi români, având în fruntea lor pe preşedintele Camerei, au denunţat Guvernului (expunerea de motive a proiectului de lege contra emancipării evreilor din România a fost publicată în Monitorul Oficial din 1868) şi, în acelaşi timp, lumii întregi că evreii "încearcă să înfiinţeze în România acel stat evreiesc care ar fi prima realizare a ideilor lor de dominaţie asupra popoarelor creştine":
Presa vremii din întrega Europă a redat strigătul de disperarea al Poporului Român: "Evreii vor să facă din România, Palestina şi din Bucureşti, noul Ierusalim". În 1913, savantul român dr. N.C. Paulescu, cel care a fost privat de primirea premiului Nobel pentru medicină în urma descoperirii insulinei, afirma în lucrarea "Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria" următoarele: "România, cu pământul ei excesiv de fertil şi cu locuitorii ei buni, blânzi ca nişte miei şi, mai ales, naivi ca nişte copii, este un fel de El Dorado (Ţară de aur) care ar constitui o pradă bogată, un adevărat Rai pământesc pentru poporul lui Israel". Dezvăluirea planurilor de ocupare a României i-a atras furia evreimii, fiind, prin toate mijloacele, împiedicat să primească Premiul Nobel. Tot doctorul N. Paulescu afirma că, în lucrarea lui L. Chabauty, "Les juifs, nos maîtres" sunt scrise următoarele: "De vreo 30 de ani, adică de pe la 1850, evreii caută să-şi creeze acest centru naţional, această Ţară israelită, în provinciile danubiene, astăzi regatul României".
Deşi pare depăşită de realitatea istorică, problema înfiinţării unui stat evreu în România este mai aproape de împlinire ca niciodată. În cele 9 lucrări pe care le-am scris, în ciclul "Lumi paralele", am expus, pe larg, confruntarea dură care a existat de mii de ani între evreii mondialişti şi cei naţionalişti. Aceştia din urmă, care au dorit şi au reuşit să înfiinţeze Statul Israel în teritoriul promis de Dumnezeu lui Avraam, merită toată stima celor care au citit şi au înţeles profeţiile Vechiului şi Noului Testament. Celorlalţi, "mondialiştilor", le amintesc cuvintele profeţilor: "De te voi uita, Ierusalime, usucă-mi-se dreapta şi lipească-mi-se limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aminti de tine, Sion"."Mondialiştii" sunt acei evrei care consideră că Ţara lor e aceea în care se simt bine. Sunt "lipitorile" care o sug, până nu mai rămâne nimic din ea.
Încercând să fac o sinteză a acestor aspecte, lucru destul de greu, dar absolut necesar pentru o analiză obiectivă şi lucidă a intenţiilor unor evrei faţă de Poporul Român, am avut norocul să o găsesc excelent realizată în revista "Atac la persoană", de către redactorul-şef al acesteia, domnul Dragoş Dumitriu, sub titlul "O acţiune mondială concertată - Lichidarea lui Netanyahu şi a Israelului" (9 februarie 1998). Înainte de a prezenta câteva fragmente din acest articol, ţin să menţionez faptul că am fost profund indignat citind pe prima pagină a revistei "Atac la persoană" (din 14 septembrie 1998) următoarele: "Sfidând Constituţia Ţării noastre şi drepturile omului, Comunitatea Evreiască din România cere ca revista noastră să fie interzisă. În acest timp, imaginea ne este compromisă, în toată lumea, prin agenţii internaţionale de presă şi canale de Televiziune care transmit date mincinoase despre "Atac la persoană".
În continuare, voi prezenta fragmentele menţionate din articolul redactorului-şef Dragoş Dumitriu: "Criza politică din Orientul Mijlociu este cea mai periculoasă etapă a sfârşitului de mileniu. Practic, s-a ajuns la confruntarea ideilor şi conceptelor materializate, de trei milenii, prin societăţi progresiste, ierarhice şi discrete. Încă de la formarea acestor societăţi, poporul israelit s-a împărţit în două curente ultraantagonice, ce îşi continuă, şi astăzi, atât existenţa cât şi nemiloasa confruntare. Unul din curente susţine supremaţia evreiască mondială, cu sprijinirea elementelor evreieşti din fiecare Ţară, conform principiului "Ubi bene, ibi patria", negând, practic, dependenţa evreilor de pământul lui Iacov-Israel. (Aceştia vor desfiinţarea revistei "Atac la persoană" şi consideră România pământul pe care trebuie să-l cucerească - n.a.).
Celălalt curent, deosebit de vitregit de-a lungul istoriei, are ca doctrină "Eretz Israel"- Pământul lui Israel. Anume, crearea statului israelit pe vechile teritorii biblice, ca stat independent. Puternic susţinut financiar şi politic, primul curent, mondialist, a dorit crearea puterii evreieşti oriunde în afara Israelului. Astfel, evreii mondialişti domină America, Franţa, Africa de Sud ş.a. Crearea statului evreu s-a format sub imperiul unei strategii diabolice, anume din dorinţa de a crea statul care, în scurt timp, să fie distrus de vecini - arabii. Se împuşcau doi iepuri, se dădea o lovitură cumplită curentului pro-statal, naţionalist, şi se crea o aură de victimă tuturor evreilor, aură de care aveau să profite, ca şi după războiul mondial, "mondialiştii" din America şi Franţa.
Nimeni nu şi-a închipuit, însă, puterea de rezistenţă şi credinţă în destin a evreilor. Nici puterea anteică a pământului lui Israel. În fond, n-au crezut nici în destin, nici în scrierile sfinte ... Ultimele incidente, al căror subiect este Benjamin Netanyahu, dovedesc clar că S.U.A. şi Occidentul îi vor sfârşitul, cât mai rapid, vajnicului om de stat israelit ... marile puteri influenţate de "mondialişti" sunt hotărâte să îl lichideze pe Netanyahu şi, cu aceasta, chiar spiritul naţionalist israelian. Ţinta ulterioară: statul Israel! O jertfă de sânge închinată aurului."
Articolul "Antisemitismul la el acasă ..." publicat în revista "România Mare" din 25 septembrie 1998, de către domnul Paul Suditu (sugerez celor care nu l-au citit să facă acest lucru), mă determină să fac unele comentarii.
Deşi pare mai aproape decât oricând, crearea statului evreu în România nu se va produce, deoarece evreii au acum Ţara lor. Contestat de mulţi rabini, evenimentul formării statului Israel a fost prezis de profeţi: "În vremea de apoi, vei merge (coaliţia ruso-arabă, căreia i se vor alătura şi Ţările din Orientul Îndepărtat - n.a.) împotriva Ţării ai cărei locuitori, scăpaţi de sabie (suferinţele îndurate de evrei din anul 70 d. Chr. până la crearea statului Israel - n.a.), vor fi strânşi dintre mai multe popoare pe munţii lui Israel care multă vreme fuseseră pustii" (Ezechiel 38:8). Unirea forţelor naţionaliste din România şi viitorul război mondial vor împiedica destrămarea Ţării noastre, deşi contextul politic actual este aproape identic cu cel din 1940, când mai multe partide politice "sinucigaşe", în primul rând P.N.Ţ., grupate în jurul regelui nebun Carol al II-lea, cum l-a denumit filosoful Nae Ionescu, au acceptat sfârtecarea graniţelor României Mari, fără ca Poporul Român să fie consultat şi fără să se tragă un singur glonte. Şi atunci evreii urmăreau crearea statului lor în România. Acum au un stat pe care, cât de curând, vor trebui să-l apere. C. Lazarovici, din Tel-Aviv, care a insultat grav Poporul Român, afirmă că N. Ceauşescu a trebuit să moară fiindcă n-a respectat angajamentul faţă de evrei, refuzând să se mai împrumute de la F.M.I., Banca Mondială etc. Lipsa de judecată şi vederea îngustă a acestui evreu mondialist nu pot concepe consecinţele dezastruoase ce se vor abate asupra statului Israel din cauza acestor organisme financiare. Recent (21 septembrie 1998), academicianul Leonid Abalkin, consilier principal al noului prim-ministru al Rusiei, Evgheni Primakov, declara următoarele: "Dacă în Rusia va veni la Putere o dictatură, atunci vinovat va fi numai directorul F.M.I.. Michel Camdessus". Aşa se va face coaliţia ruso-arabă. Probabil, C.L. va părăsi oraşul Tel-Aviv când va începe conflictul şi va veni în România să-şi scape pielea, la fel ca mulţi alţi evrei care, doar în sectorul 4 din Bucureşti, au umplut cutiile poştale ale blocurilor cu oferte, de genul: "Cumpărăm imobile pentru cetăţenii români stabiliţi în străinătate". Pentru cei interesaţi, firma se numeşte Ruset & Avram International Trad. Inc. S.R.L. C.L. greşeşte grav susţinând că evreii (de teapa lui) "vor injecta populaţia cu SIDA". Au şi făcut-o. Informaţii la: ziaristul italian Mino Damato, care conduce Fundaţia "Bambini in emergenza", dr. Cristian Apetrei - Laboratorul de Virusologie din Iaşi şi prof. dr. Ioan Tănşanu de la spitalul Sf. Spiridon din Iaşi. Aceştia au dovezi clare şi au atras atenţia opiniei publice, dar degeaba. Reamintesc că prin Ordinul M.S. 1349/13.07.1995, fundaţia masonică Rotary s-a ocupat de vaccinarea copiilor. Nu o incriminez. Ar trebui să se facă cercetări. Spre satisfacţia lui C.L.. nu le face nimeni. C.L. susţine că "România este grădina evreilor şi acolo vom făuri noul stat Israel". România nu va fi niciodată grădina evreilor, dar Israelul, din cauza mondialiştilor, va fi sigur mormântul evreilor. Din nefericire pentru ei, majoritatea nevinovaţi, evrei naţionalişti, nu trădători ai religiei iudaice precum C. Lazarovici, vor plăti cu viaţa greşelile "semenilor" lor. Vor muri cu gândul la Israelul Mare pe care, conform profeţilor Vechiului şi Noului Testament, la sfârşitul Armaghedonului, îl vor dobândi: "Atunci voi strânge toate neamurile la război împotriva Ierusalimului. Cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite şi femeile batjocorite ... În toată Ţara, zice Domnul, două treimi vor fi nimicite, iar cealaltă treime va rămânea. Dar treimea aceasta din urmă o voi pune în foc, şi o voi curăţi cum se curăţeşte argintul, o voi lămuri (scoaterea din cap a ideilor mondialiste - n.a.) cum se lămureşte aurul" (Zaharia 14:2 şi 13:8-9). Până la "lămurirea" evreilor, românii ar trebui să ţină cont de cuvintele lui Simion Mehedinţi: "Ori ne ridicăm pe planul Istoriei, alături de naţiile care au ajuns pe treapta cea mai înaltă, lipindu-ne de pământul nostru prin folosirea intensă, dar prevăzătoare a tuturor izvoarelor de energie naţională, ori vom fi fără doar şi poate întrecuţi de alţii şi eliminaţi dintre propriile noastre hotare."
"Numai noi, evreii, suntem în măsură să decidem cine să conducă România, pentru că numai nouă ne-a dat Dumnezeul lui Israel această putere supremă". Astfel delirează prin Tel-Aviv Cezar Lazarovici. Alţi mondialişti (nu merită să-i denumensc evrei deoarece aş insulta statul Israel) etalează aceeaşi patologie în România, sau chiar prin înalte foruri mondiale, unde se pune la cale federalizarea României, în timp ce, culmea sfidării, tot românii sunt acuzaţi de antisemitism. Cel mai recent exmplu este al ziaristului Mihai Antonescu, de la săptămânalul "Atac la persoană" care, pentru un pamflet de 5 rânduri, riscă o pedeapsă maximă de 5 ani închisoare. Perspectiva exodului masiv din Israel în România, în cazul izbucnirii unui conflict armat, îi determină pe mondialişti să ia, preventiv, măsuri dure împotriva presei din România. Să nu creadă C. L. şi Brucan (citat de C. L.) că din 20 de milioane de "români proşti" nu se va găsi o mână de români adevăraţi care să-i trezească pe mondialişti la realitate - realitatea statelor naţionale şi unitare, de exemplu Israelul Mare şi România Mare. Acestor evrei internaţionalişti, mai corect spus TRĂDĂTORI AI STATULUI ISRAEL, le voi transmite câteva puncte de vedere ale domnului Michael Shapiro, membru activ al comunităţii evreieşti din New York, avocat, compozitor şi scriiitor care, în excelenta lucrare "Mândria evreiască", afirmă următoarele: "Evreii ar trebi să fie mândri de moştenirea lor. Cel mai adesea nu sunt. Mulţi evrei, mai ales în America, vor să fie precum ceilalţi. Mai bine să fie simpli cetăţeni ai Ţării lor, participanţi la marele experiment social al naţiunii şi invizibili pentru curioşi, decât să fie pur şi simplu evrei ... LAUDA DE SINE nu este un substitut pentru înţelegerea minunatelor dogme ale gândirii iudaice ... Ierusalimul a fost întotdeauna un LOC DE ÎNTOARCERE, nu de părăsire ... Pacea din Orientul Mijlociu n-ar trebui să fie atât de iluzorie pentru popoare cu origini comune ... Dacă trebuie să existe un sfârşit al antisemitismului şi al prejudecăţii evreilor contra creştinilor, aceasta se va întâmpla când evreii şi creştinii vor recunoaşte că religiile lor se trag din aceleaşi rădăcini... Să fii evreu nu înseamnă să ai doar o relaţie de supunere cu Dumnezeu. Mândria evreiască, în cel mai bun sens, presupune CUNOAŞTEREA PORUNCII DATE POPORULUI IUDAIC DE ALEGE CU ÎNŢELEPCIUNE CEEA CE ESTE BUN, NU DOAR ÎN FAVOAREA LOR ÎNŞIŞI, CI PENTRU ÎNTREAGA UMANITATE".
România ca o PRADA
S-a constatat că în ultimii ani, în Transilvania se desfăşoară o abilă ofensivă economică, în scopul susţinerii autonomiei politice şi economice a judeţelor cu populaţie preponderent maghiară. George Soros este unul din protagoniştii acestei ofensive maghiare în Ardeal.
Creşterea influenţei maghiare în Ardeal conţine o strategie bine pusă la punct, care urmăreşte nişte linii de acţiune bine stabilite. Acestea sunt:
- Retrocedarea imobilelor, terenurilor şi altor bunuri care au aparţinut nobilimii maghiare şi cultelor specifice etniei maghiare.
Acţiunile întreprinse pe această linie sunt susţinute pe baza fostului statut de naţiune privilegiată a Principatului Transilvaniei în care etnia maghiară deţinea puterea politică şi economică. Existenţa acestui statut a permis consemnarea proprietăţilor în mai multe documente folosite în prezent atât de istoriografia ungară, cât şi de către descendenţii familiilor nobiliare maghiare pentru a justifica şi solicita imperativ aplicarea principiului “Restitutio in integrum”, principiu care, aplicat fără discernământ în Transilvania, ar afecta interesele fundamentale ale populaţiei majoritare româneşti, mergându-se până la contestarea originii acesteia şi a dreptului legitim de a trăi în această zonă.
Pe baza dreptului “istoric” de proprietate este solicitată retrocedarea, în prima fază, a unor imobile şi terenuri dintre care mai reprezentative pentru etnicii maghiari, sunt la ora actuală următoarele:
- Timişoara: Casa maghiară şi Liceul Piarist;
- Oradea: Universitatea, Facultatea de Stomatologie, (revendicate de Fundaţia maghiară catolică “Caritas”), Muzeul Ţării Crişurilor (revendicat de către Biserica Catolică).
Tot în cadrul judeţului Bihor mai sunt revendicate Castelul din Cighid, clădirea spitalului din Borod (de către o persoană din Debrecen/Ungaria) şi terenul pe care se află Marghita (de către Biserica Reformată din Oradea).
-Satu Mare: sunt revendicate toate imobilele şi terenurile care au aparţinut nobilimii maghiare şi Bisericii Reformate, parte din ele fiind deja obţinute, cu sprijin parlamentar şi al autorităţii locale.
În judeţul Cluj, în perioada 1995-1997, o serie de asociaţii culturale şi turistice au fost preocupate să identifice monumente istorice şi clădiri sub motivaţia editării unor lucrări ştiinţifice. Documentele obţinute au fost folosite pentru începerea unor procese de recuperare a acestor imobile, folosindu-se din plin prevederile legii privind “restitutio in integrum”.
Sunt vizate de asemenea, diverse obiective de genul celor menţionate anterior, în oraşele Sf. Gheorghe, Braşov şi Sălaj, totalizând astfel o listă impresionantă de clădiri şi terenuri.
- Extinderea societăţilor comerciale cu capital mixt, româno-maghiar, în vederea realizării unui control tot mai accentuat al activităţii economice.
Din anul 1997, este în curs de derulare o puternică ofensivă economică a capitalului ungar în Transilvania. Astfel, prin intermediul bisericii catolice, etnicii maghiari au fost dirijaţi să-şi preschimbe cupoanele în acţiuni la diverse societăţi ce prezentau interes de complementaritate sau posibile concurente pentru industria uşoară ungară, care a luat un deosebit avânt.
Blocajul financiar şi speculaţiile bursiere au dus aceste întreprinderi în pragul falimentului sau la subevaluarea capitalului propriu, prin scăderea cursului acţiunilor, care au putut fi astfel achiziţionate foarte ieftin.
Este cazul întreprinderii “Armedica”, al cărui pachet majoritar de acţiuni a fost achiziţionat de societatea “Gedeon-Richter”, cu capital majoritar maghiaro-german, urmând apoi aprobarea în funcţiile de conducere a personalului loial acţionarului principal maghiar, amplasarea în interiorul intreprinderii a drapelului maghiar, impunerea folosirii limbii maghiare şi orientarea producţiei spre realizarea unor produse secundare care să faciliteze importul de medicamente din Ungaria.
La fel s-a procedat în cazul fermelor de tip “Avicola”, care, prin scăderea artificială a valorii acţiunilor şi prin scumpirea furajelor, au fost aduse în incapacitate de plată sau au fost falimentate.
De asemenea, a luat amploare micul trafic cu produse alimentare, care devine o adevărată concurenţă pentru produsele româneşti. Transilvania, în general, şi zonele din vest, sunt transformate în adevărate pieţe de desfacere, neoficiale, ale industriei alimentare ungare.
Şi în domeniul exploatării forestiere s-a produs un adevărat jaf încă din anul 1990, în special în judeţele Harghita şi Covasna, în condiţiile în care Ungaria este deficitară la această materie primă.
Se poate aprecia că intenţiile de a penetra economia din Transilvania se realizează prin intermediul unor firme ale minoritarilor maghiari, aflate în relaţii cu firme din străinătate, tot ale etnicilor maghiari.
Astfel firmele “Wuc” şi “Confortomega” din Cluj-Napoca, conduse de Zoltan Arpad, reprezintă interesele firmei ”Polus” din Canada, al cărei patron majoritar este tot un etnic maghiar.
De asemenea, se acţionează prin intermediul “Asociaţiei maghiare a specialiştilor din Transilvania”, care coordonează activitatea specialiştilor români de etnie maghiară din zonă, aceştia furnizând investitorilor maghiari informaţii care să-i avantajeze în raport cu partea română. Asociaţia este condusă de Varga Bela, profesor la Universitatea Transilvania, din Braşov.
- Susţinerea financiară a etnicilor maghiari, cu intervenţia unor bănci din Ungaria.
Investitorii români de etnie maghiară sunt puternic susţinuţi de către banca “Pater” din Târgu Mureş (filială a “Budapest Bank” din Ungaria) şi de fundaţia “Lam” din Ilieni, judeţul Covasna. Se acţionează pentru deschiderea unei filiale a băncii şi în Braşov.
Fundaţia “Lam” ( Fundaţia pentru încurajarea agriculturii particulare şi a dezvoltării agricole din judeţul Covasna) s-a constituit în anul 1993, ca reprezentanţă a fundaţiei “Heks” din Elveţia, la iniţiativa preotului reformat Kato Bela din comuna Ilieni, care este şi preşedintele acesteia.
Respectiva fundaţie îşi desfăşoară activitatea prin intermediul Bisericii reformate şi are ca principal scop ajutorarea cetăţenilor de naţionalitate maghiară pentru cumpărarea de terenuri şi prestarea de către aceştia a unor activităţi economice private: peste 60 de persoane de etnie maghiară au fost împrumutate, fără dobândă, cu sume între 500-95000$, cu scopul declarat de sprijinire a investiţiilor în agricultură.
Finanţarea agenţilor economici din Transilvania se realizează şi prin creditele acordate de băncile din Ungaria, cu condiţia ca minimum 65% din produsele importate să fie produse în Ungaria.
În acest context, se remarcă activitatea financiară desfăşurată de “Romanien American Enterprise Fund” care acordă credite în afaceri cu cele mai mici dobânzi de pe piaţă, în valoare de maximum 15000$, având durata de rambursare de până la 18 luni. Afacerea se derulează în cadrul programului “Capa”, partea americană fiind reprezentată de nimeni altul decât miliardarul George Soros.
SOCIETĂŢILE SECRETE
Partea cea nevăzută a lumii transpare...
SUNTEM LA ORA ACTUALĂ MANIPULAŢI DE O STRUCTURĂ ULTRASECRETĂ DE PUTERE UMANO-TERESTRĂ CARE VREA SĂ CREEZE UN GUVERN MONDIAL
În acest text zguduitor, puteţi vedea fiecare pas care este făcut de elita (FRANCMASONII) în războiul ce are ca scop controlul asupra planetei. Veţi putea astfel vedea paşii ce urmează a fi făcuţi în viitor. Ştiind toate acestea nu veţi mai putea spune că sunteţi neştiutori. Această dezvăluire urmăreşte să educe oamenii şi să le ofere armele de care au nevoie în anii următori, ani în care Noua Ordine Mondială se va lupta pentru a se naşte, pentru a ieşi la suprafaţă.
Mulţi ignoranţi vor spune că "Arme secrete tăcute pentru războaiele silenţioase" este doar un conglomerat de cuvinte pentru care autorul nu-şi asumă responsabilitatea. Cei care vor face asemenea afirmaţii ignoră adevărurile evidente care sunt conţinute de acest document. Ei ignoră aceste adevăruri pentru că altfel, ei sunt siliţi să-şi recunoască propria ignoranţă.
Acest document cutremurător care a fost descoperit în anul 1969 nu poate fi ignorat sau trecut cu vederea de către cei lucizi şi inteligenţi. Adevărurile evidente pe care el le conţine nu pot fi respinse sau negate. Mesajul este: Trebuie să acceptaţi ca aţi fost şi sunteţi trataţi ca o cireadă de vite de către FRANCMASONI şi că probabil nu mai este mult până când veţi fi schimbaţi cu toţii în vite - trebuie tocmai de aceea să vă pregătiţi de luptă pentru a vă păstra dreptul cel mai de preţ care v-a fost dat de Dumnezeu, acela de a fi Liberi.
Declaraţia de război care a fost adresată de Iluminaţi (FRANCMASONI) cetăţenilor Americii (titlul de mai sus a fost adăugat de cel care a intrat în posesia acestor documente)
Nota autorului – Am citit unele documente Top Secret care explică în mod insolent, că “Arme tăcute pentru războaiele silenţioase” este în realitate tactica ce a fost adoptată de către Comitetul Politic al Grupului Bilderberg la prima întâlnire din anul 1954. În anul 1969 s-a găsit o copie care se afla în posesia serviciului Secret a Marinei Militare. Următorul document, datat mai 1979, a fost găsit pe data de 7 iulie 1986, într-un copiator IBM care a fost scos la vânzare.
STRICT SECRET - Arme secrete tăcute pentru războaiele silenţioase
Programa introductivă care a fost extrasă din manualul tehnic al operaţiunilor de cercetare TM – SW7905.1
BINE AŢI VENIT ALĂTURI DE NOI
Această publicaţie marchează astfel cea de-a 25-a aniversare a celui de-al Treilea Război Mondial, denumit “Războiul Silenţios”, cu un caracter de luptă, subiectiv, biologic, ce foloseşte în special “arme tăcute”. Conţinutul de mai jos descrie acest tip de război, strategiile acestuia şi armele sale eficiente care sunt folosite atunci.
Mai 1979 # 74-1120
Este aproape imposibil să se discute despre ingineria socială sau despre automatismele unei societăţi, despre ingineria sistemelor automatismelor sociale (ARME TĂCUTE), LA SCARĂ NAŢIONALĂ sau MONDIALĂ, fără a se face referiri la OBIECTIVELE extinse care vizează înainte de toate CONTROLUL SOCIAL DEPLIN şi DISTRUGEREA ÎN MASĂ A VIEŢII UMANE, care în fond implică SCLAVIA NEBĂNUITĂ şi GENOCIDUL. Această publicaţie este o declaraţie de intenţie, CARE NU TREBUIE SĂ FIE ADUSĂ LA CUNOŞTINŢA PUBLICULUI LARG. Altfel (în cazul divulgării) ea ar putea fi interpretată ca o DECLARAŢIE DE RĂZBOI. Mai mult decât atât,ea nu trebuie să fie adusă la cunoştinţa unei persoane, sau a unui grup de persoane care se află într-o poziţie puternică, care ar putea să folosească în mod consecvent şi metodic aceste date ÎN SCOPUL MĂRIRII PUTERII SALE ECONOMICE. SOLUŢIONAREA acestor PROBLEME necesită deci o ABORDARE DISCRETĂ, CARE TREBUIE SĂ NU ATACE ÎN MOD DESCHIS VALORILE RELIGIOASE, MORALE sau CULTURALE. DOAR DUMNEAVOASTRĂ sunteţi CALIFICAŢI pentru a aplica acest PROIECT, datorită ABILITĂŢILOR DUMNEAVOASTRĂ DE A PRIVI SOCIETATEA UMANĂ CU OBIECTIVITATE şi de a ANALIZA şi DISCUTA OBSERVAŢIILE şi CONCLUZIILE cu alte persoane care prezintă capacităţi INTELECTUALE similare, fără însă ca să apară pericolul PIERDERII CALITĂŢILOR UMANE CELE MAI IMPORTANTE CU AJUTORUL CĂRORA SE POT ATINGE ACESTE SCOPURI – DISCREŢIA (să ne amintim că FRANCMASONII pun mare preţ pe “DISCREŢIE”) şi MODESTIA. Aceste virtuţi trebuie să fie aplicate în interesul dumneavoastră şi tocmai de aceea nu se recomandă devierea de la forma fundamentală.1
Acest document este, după cum se autodefineşte, o declaraţie de război a “Iluminaţilor” (FRANCMASONI) către cetăţenii Statelor Unite ale Americii. Eu ştiu că la ora actuală există această Stare de Război între cetăţenii americani şi agresorii acestora care sunt “Iluminaţii”. Afirm deci că cetăţenii acestei naţiuni sunt total îndreptăţiţi să ia măsurile pe care le consideră că sunt necesare, inclusiv violenţa, pentru a identifica, contra-ataca şi neutraliza cât mai repede duşmanul. Afirm toate acestea în baza dreptului care a fost dat de Dumnezeu popoarelor paşnice, care trebuie să se apere împotriva atacurilor duşmanilor care intenţionează să-i distrugă. Aceste principii sunt clar accentuate în Declaraţia de Independenţă, de Constituţia Statelor Unite ale Americii şi sunt pe deplin recunoscute de istorie ca servind drept justificare pentru distrugerea tiranilor.
INTRODUCERE ISTORICĂ
Tehnologia armelor silenţioase a evoluat de la stadiul de Cercetări Operaţionale la cel de metodologie tactică şi strategică ce a fost dezvoltată de cercetătorii militari englezi în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Scopul originar al acestor cercetări a fost de a studia problemele tactice şi strategice ale apărării spaţiului aerian şi terestru, în situaţia folosirii unor resurse militare limitate împotriva inamicilor străini (logistica). Nu a trecut însă mult timp până când cei secreţi de la putere (Consiliul pentru Relaţiile cu Străinii) şi-au dat seama că aceste metode ar putea fi folosite pentru controlul total al societăţii. Dar totuşi erau necesare unelte mai performante; Ingineria socială (analiza lucidă, efectuată asupra automatismelor societăţii), necesită o corelare de cantităţi enorme de informaţii economice în continuă schimbare (date), de aceea era necesar un sistem computerizat de mare viteză care să poată fi cu un pas înaintea sistemului social şi care să prezică momentul în care societatea va ajunge în pragul capitulării. Computerul electronic, care a fost inventat în anul 1946 de J. Presper Eckert şi de John W. Mauchly, împlinea cele mai îndrăzneţe vise şi speranţe Următorul pas a fost făcut de matematicianul George B. Dantzig, care a creat metoda de programare lineară, în anul 1947. Apoi în 1948, tranzistorul care a fost inventat de J. Bardeen, W.H. Brattain si W. Shickley, a garantat expansiunea domeniului computerizat prin reducerea spaţiului şi a generatoarelor de putere. În baza acestor trei invenţii, cei secreţi de la putere şi-au dat seama că era posibil să controlezi întreaga lume printr-o simplă apăsare de buton. Pasul următor a fost făcut de Fundaţia Rockefeller, care a creat o nouă ramură de învăţământ la Colegiul Harvard, înfiinţând Proiectul de cercetare economică Harvard, care avea drept fundament studiul realizat asupra structurii economiei americane. Un an mai târziu, în anul 1949, li s-au alăturat Forţele Aeriene ale Statelor Unite. În 1952 s-a încheiat perioada de garanţie, drept pentru care a avut loc o întâlnire la nivel înalt a elitei (Iluminaţii), unde trebuia să se stabilească fazele următoare de desfăşurare a operaţiunilor de cercetare socială.
Proiectul Harvard a dat rezultate fructuoase; anumite rezultate au fost publicate în 1953 (Studies in the Structure of the American economy “- copyright 1953 de Vasili Leontiev, International Science Press, White Plains, New York).
Creată încă din ultima jumătate a decadei anilor 1940, maşinaţia respectivă a putut fi folosită abia începând cu anii 1954, când la o întâlnire a Elitei Internationale (Grupul Bilderberg), războiul silenţios a fost declarat.
Deşi sistemul secret al armelor silenţioase a fost expus 13 ani mai târziu, evoluţia acestuia nu a suferit modificări prea mari.
Acest volum marchează a cea de-a 25-a aniversare a declanşării Războiului Silenţios şi “sărbătoreşte” succesele ce au fost repurtate pe mai multe fronturi în întreaga lume.
INTRODUCERE POLITICĂ
În 1954, cei secreţi, aflaţi la putere au recunoscut că era o problemă de timp, de câteva decade, înainte ca publicul să muşte momeala. LANSAREA PREOCUPĂRII PRIMARE, aceea de DOMINARE TOTALĂ, gravitează totdeauna în jurul unui subiect primordial, acela al studiului energiei.
ENERGIA
Energia este recunoscută ca fiind cheia tuturor activităţilor de pe pământ. Ştiinţa naturală este studiul surselor şi a controlului energiei naturale, iar ştiinţa socială, exprimată teoretic ca fiind ştiinţa economică, reprezintă de fapt studiul surselor şi a controlului energiei sociale. Ambele sunt sisteme matematice de contabilitate. Prin urmare, matematica este ştiinţa energiei primare. Şi, astfel prezentându-se lucrurile, contabilul poate fi rege, dacă publicul (masele oarbe) poate fi menţinut în stare de ignoranţă în ceea ce priveşte metodologia contabilă. Toate ştiinţele au ca scop o anumită finalitate. Mijlocul prin care se atinge acest scop este cunoaşterea. Scopul final este controlul (SCOPUL SCUZĂ MIJLOACELE). Rămâne atunci numai întrebarea: Cine va fi beneficiarul?
În anul 1954, aceasta era preocuparea de căpătâi. Deşi se ridicau “probleme morale”, s-a luat în calcul legea selecţiei naturale, care definea faptul că o naţiune care nu-şi va folosi aşa cum trebuie inteligenţa nu va fi niciodată superioară nici măcar animalelor, care sunt considerate ca fiind fiinţe fără inteligenţă. PRIN URMARE, s-a decis, în interesul viitoarei ordini mondiale şi al păcii, să se declanşeze un război tăcut împotriva tuturor popoarelor de pe această planetă, care avea ca ultim obiectiv un proces continuu de transfer al energiei naturale şi sociale (avere), de la cei indisciplinaţi şi iresponsabili, în mâinile celor disciplinaţi, responsabili care deja sunt foarte bogaţi. Pentru a implementa cât mai repede acest obiectiv este necesară crearea şi aplicarea unor arme noi, secrete, sigure, create pe baza unor principii de operare subtile şi sofisticate. În concluzie, obiectivul cercetării economice, ce este condus de magnaţii capitalului (sistemului bancar) şi de industriile producătoare de bunuri şi servicii, e stabilirea unei economii total predictibilă şi manipulabilă.
Pe scurt, se poate spune că s-a descoperit că economia funcţiona pe baza legilor fizicii şi că toate teoriile matematice descoperite până atunci, toate aplicaţiile din domeniul electronic, pot fi aplicate în mod analogic, direct în studiul economiei. Descoperirea aceasta nu a fost declarată public, iar implicaţiile ei uriaşe au fost ţinute în secret, cum ar fi de exemplu faptul că într-un model economic, viaţa umană este măsurată în dolari, iar scânteia electrică care este generată de răsucirea unui buton conectat la un inductor activ are ca analog matematic iniţierea unui război.
Cea mai mare piedică ce a fost întâmpinată de economişti a fost descrierea precisă a familiei ca industrie. Aceasta a reprezentat chiar o provocare, deoarece preferinţele consumatorului pot fi influenţate de nenumăraţi factori, cum ar fi veniturile, preţul produsului şi alţi factori economici.
Această piedică a fost însă eliminată cu aproximaţie prin aplicarea testelor de şoc, prin care erau determinate caracteristicile curente, denumite coeficienţi tehnici, ai industriei familiale.
În cele din urmă, deoarece toate problemele teoriei economice pot fi transferate cu uşurinţă în mod analogic, în teoria electronicii, pentru aflarea soluţiilor care după aceea trebuie să fie transferate înapoi, era necesară elaborarea unui manual de definire conceptuală, care reprezenta de fapt o “traducere” din “limba fizicii”, în “limba economiei”. Restul, urma după aceea să fie luat din studiile standard de matematică şi electronică.
DIAGRAMELE INDUSTRIALE
O industrie ideală este aici definită ca fiind un dispozitiv care este valorificat de alte industrii, de diferite forme, care converteşte această valoare într-un singur produs, care este distribuit şi vândut de alte industrii. Pentru un produs, există mai mulţi furnizori. Ceea ce ştie publicul este că o industrie este de fapt un complex industrial sub acoperişul căruia câteva industrii produc unul sau mai multe produse ...
TREI CLASE INDUSTRIALE
Clasa #1- Capitalul (resursele)
Clasa #2- Bunurile
Clasa #3- Serviciile
Clasa #1 are trei nivele:
1.Natura - sursa de energie şi de materie brută.
2.Guvernul - cel care produce moneda naţională, echivalentă cu produsul naţional brut (PNB) şi extinde (prin inflaţie) excesul de PNB.
3. Sistemul bancar - împrumutul de bani care se realizează în interesul băncii şi care face posibilă extensia (inflaţia-falsul) valorii economice prin depozite şi conturi băneşti.
Clasa #2- producători şi consumatori de produse. Această activitate este recunoscută de obicei de public ca fiind “industrie”.
Clasa #3- familiile si guvernele, care prestează activităţi umane mecanice iar baza lor este populaţia.
CONGLOMERATELE
Întregul sistem economic poate fi reprezentat printr-un model simplu: (1) capitalul, (2) bunurile şi (3) serviciile. Problema acestor reprezentări este că ele nu pot fi detaliate cu exactitate. De exemplu, industria textila şi industria metalelor feroase sunt clasificate într-o singură categorie, care este denumită “industria de bunuri” - astfel, ele îşi pierd individualitatea economică.
MODELUL – E
O economie naţională este alcătuită din fluxuri simultane de producţie, distribuire, consum şi investiţie. Dacă toate aceste elemente, inclusiv munca umană şi produsul muncii sunt numerotate, atunci fluxul poate fi reprezentat de curentul ce străbate un circuit electronic, iar comportamentul poate fi astfel anticipat cu precizie.
Cele trei componente energetice pasive ale electronicii, capacitorul, rezistorul şi inductorul corespund celor trei componente energetice pasive ale economiei, denumite industrii pure de capital, bunuri şi servicii.
Capacitanţa economică reprezintă de fapt stocarea de capital, într-o formă sau alta.
Conductanţa economică reprezintă de fapt nivelul de conductanţă al materialelor care sunt necesare pentru producerea de bunuri.
Inductanţa economică reprezintă de fapt inerţia valorii economice în mişcare. Aceasta este un fenomen social, cunoscut sub denumirea de servicii.
INDUCTANŢA ECONOMICĂ
Un inductor electric (ex.: o reţea de cabluri) are ca fenomen primar un curent electric şi ca element secundar, un câmp magnetic (inerţia)- Prin analogie, se poate afirma că un inductor economic are ca echivalent al fenomenului primar fluxul valorii economice şi ca element secundar, populaţia. Când fluxul valorii economice (ex.: banii) se diminuează, nivelul de trai al populaţiei se diminuează, în încercarea de menţinere a fluxului valorii economice (caz extrem - război).
Această inerţie este un rezultat al obiceiurilor consumatorului, al aspiraţiilor acestuia la un anumit standard de viaţă, etc, şi este, în general, un fenomen de auto-conservare.
FACTORII INDUCTIVI
(1) Populaţia; (2) Magnitudinea activităţilor economice ale guvernului; (3) Metodele de finanţare ale activităţilor acestui guvern. (A se vedea în această direcţie Principiul Peter-Paul al inflaţiei prin dobândă).
TRADUCEREA
(Vor fi date în cele ce urmează câteva exemple); Preţ - coulomb - dolari; Flux-etalon monetar - amperi (coulombi per secundă) dolari per an; Forţă motivantă - amperi per volt – flux valutar per cerere de dolari; Conductanţă - amperi per volt - flux valutar per cerere dolari; Capacitanţă - coulombi per volt - dolari rezultaţi din producţie-stoc per cerere de dolari.
RELAŢII CARE SE PRODUC ÎN TIMP ŞI OSCILAŢII AUTO DISTRUCTIVE
O industrie ideală poate fi simbolizată într-un mod electronic în multe moduri. Cel mai simplu este ca cererea să fie reprezentată de voltaj şi aprovizionarea (de furnizarea) de curent. Apoi, relaţia dintre cele două devine ceea ce se denumeşte ca fiind admitanţă, care poate rezulta din trei factori economici: (1) flux întârziat, (2) flux prezent şi (3) flux anticipat.
Fluxul anticipat este rezultatul acelei proprietăţi specifice entităţilor vieţuitoare de a stoca energia (hrana) pentru o perioadă în care energia se află la un nivel scăzut (cum ar fi de exemplu situaţia pe timp de iarnă).
Într-o industrie producătoare, aceasta ia câteva forme - una dintre acestea este cunoscută ca fiind stoc de producţie sau inventar. În electronică, simbolul acestei industrii este reprezentat de capacitanţă, iar stocul sau resursele, de sarcina de încărcare.
Fluxul prezent nu implică întârzieri. În electronică el este reprezentat de conductanţă, care este o simplă valvă economică (un element de lucru mecanic).
Fluxul întârziat este cunoscut ca obicei sau inerţie. În electronică, acest fenomen reprezintă caracteristica unui inductor (analog economic - serviciul industrial pur) în care un flux curent (analog economic - flux monetar) creează un câmp magnetic (analog economic - populaţie umană activă) care, în cazul în care curentul (fluxul monetar) este diminuat, se prăbuşeşte (război) – acesta este singurul mod în care curentul (fluxul monetar - energia) poate fi menţinut la un nivel stabil.
Problemele care împiedică stabilizarea economiei sunt două: (1) lăcomia, (2) excesul de populaţie.
Acestea două creează o inductanţă economică excesivă, care poate fi echilibrată cu capacitanţa economică (resurse reale, sau valori reale, cum ar fi bunurile sau serviciile).
Programul social de redresare nu este în fond decât un sistem de echilibru care este realizat prin credite, ceea ce creează o industrie falsă, de capital prin care se oferă persoanelor non-productive un acoperiş deasupra capului şi hrană.
Cei care sunt dependenţi de drogul economic, trebuie însă să apeleze la elită pentru a-şi face rost de o (nouă) doză care le este atât de necesară. Astfel, metoda simplă prin care se introduce o cantitate mare de capacitanţă stabilizatoare este împrumutul sau creditul, care este garantat cu viitoarea producţie mondială, care este anticipată în funcţie de necesităţile şi scopurile elitei. Aceasta este cea de-a patra lege a mişcării, care constă în producerea unei acţiuni, pentru ca apoi sistemul să fie abandonat, înainte ca reacţiile de reflexie să revină la punctul de acţiune - reacţie întârziată.
Mijlocul prin care se supravieţuieşte reacţiei de reflecţie este schimbarea imediată a sistemului, înainte ca efectul reacţiei să aibă timp să se producă. Procedând astfel, politicienii devin populari şi apoi sunt aleşi pentru o anumită perioadă, pentru ca, mai târziu, publicul să plătească. De fapt, prima măsură pe care o ia un asemenea politician este amânarea.
La fel procedează şi guvernul care tipăreşte bani cu mult peste limita produsului naţional brut, iar acesta este un proces economic ce este denumit inflaţie. ACEASTA ESTE UNICA DEFINIŢIE A INFLAŢIEI, SINGURA VALABILĂ, INDIFERENT DE CEEA CE VI SE SPUNE. Procedând astfel, publicul primeşte o cantitate mare de bani, iar guvernul satisface balanţa ce înclină spre lăcomie şi totodată creează o stare falsă de încredere în puterea guvernului şi, pentru un timp chiar reuşeşte să creeze iluzia de bunăstare.
În cele din urmă, pentru a echilibra balanţa, trebuie să fie declanşat războiul, care în realitate reprezintă un act de distrugere a creditorului.
Dacă toţi oamenii şi-ar iubi cu adevărat semenii lor, ar trebui mai întâi să-şi controleze apetitul (de procreare, lăcomia, etc.).
Cunoscând însă că publicul nu-şi va impune limitele din proprie iniţiativă, există două alternative pentru a reduce inductanţa economică a sistemului.
(1) Populaţia trebuie să fie lăsată să se auto-distrugă prin război, ceea ce va putea atunci culmina cu distrugerea totală a vieţii pe pământ.
(2) Preluarea totală a controlului mondial cu ajutorul “armelor secrete, silenţioase” economice, sub formă de “război secret, silenţios” şi reducerea inductanţei economice mondiale la un nivel sigur de supravieţuire, printr-un proces de sclavie nebănuită, benevolă sau genocid.
Este evident că a fost luată în considerare cea de a doua alternativă. În acest moment ar trebui ca cel care lecturează aceste instrucţiuni să înţeleagă de ce este necesar ca armele secrete silenţioase să fie păstrate STRICT SECRETE.
Cel mai adesea publicul refuză să-şi îmbunătăţească mentalitatea şi să-şi mărească încrederea în aproapele lui. Pe nimeni nu interesează cum funcţionează sistemul economic, şi tocmai de aceea nu se va putea evita războiul şi nici nu se va şti care sunt soluţiile.
Prin urmare, baza rămâne în cei care vor într-adevăr să supravieţuiască acestui sistem, care vor să rezolve problemele umanităţii, în cei care sunt interesaţi cu adevărat. Altfel, expunerea armei secrete silenţioase ar putea distruge unica speranţă de supravieţuire a umanităţii...
INDUSTRIA FAMILIALĂ
Industriile de finanţe (băncile), cât şi cele de prelucrare şi guvernare reprezintă părţile principale ale industriei pure de capital, împreună cu bunuri şi servicii şi ele pot fi definite cu uşurinţă deoarece, în general, sunt structurate logic. Din această cauză, modul lor de procesare poate fi descris matematic, iar coeficienţii lor tehnici pot fi deduşi cu uşurinţă. Totuşi, acesta nu este şi cazul industriei serviciilor, care este cunoscută sub denumirea de industrie familială.
MODELELE FAMILIALE
Problema care este întâmpinată de orice economist este preferinţa consumatorului, care nu este uşor de anticipat, iar coeficienţii tehnici ai unei familii tind să fie nonlineari, deci foarte complecşi la toate acestea adăugându-se variabilitatea veniturilor, a preţurilor, etc.
Informaţia computerizată care este derivată din folosirea codului universal de produs, în completare la sistemul cărţilor de credit, ar putea schimba această situaţie, dar metoda CUP (metoda codului universal de produs) se aplică încă doar la nivel regional, fără a fi universal valabilă pe plan naţional sau mondial. Pentru a compensa această deficienţă, a fost adoptată o metodă de analiză, care este cunoscută ca fiind testarea de şoc. Prin aceasta metodă, care este folosită pe scară largă în industria aeronautică, se poate realiza o statistică satisfăcătoare.
Aplicată în economie, aceasta înseamnă că toate familiile dintr-o anumită regiune sunt studiate sub formă de grup sau clasă, în nici un caz ca indivizi, iar comportamentul acestora foloseşte după aceea la estimarea coeficienţilor tehnici care guvernează structura economică a industriei unic-familiale ipotetice...
O metodă de evaluare a coeficienţilor tehnici ai industriei familiale depinde de şocul preţurilor la un anumit bun de consum şi de notarea schimbărilor din cadrul sistemului de vânzări al acestor bunuri.
TESTUL DE ŞOC ECONOMIC
Recent, s-a făcut din ce în ce mai simţit faptul că a fost aplicat studiul economiei publice, fapt care este evident celor care sunt familiarizaţi cu principiile testelor de şoc.
Când se efectuează testul de şoc al structurii aparatului de zbor (avion), undele de şoc care apar în cadrul structurii sunt cauzate de recul, fenomen prin care inginerii de aviaţie pot anticipa vibraţia sau dezintegrarea componentelor în anumite situaţii.
În cazul studiilor economice, economiştii ajung la acelaşi rezultat în ceea ce priveşte publicul consumator, prin selectarea cu atenţie a bunurilor, cum ar fi carnea, cafeaua, benzina, salamul, zahărul, pentru ca apoi să provoace o schimbare şocantă a preţurilor – procedând astfel, ei lovesc de fapt în bugetul consumatorilor.
Apoi ei studiază atent undele de şoc rezultate, monitorizând toate schimbările prin intermediul serviciilor de publicitate, a preţurilor şi a vânzărilor de bunuri.
Obiectivul unor asemenea studii este predictibilitatea schimbării şi controlul tendinţei de auto-distrugere, care va convinge atunci publicul că anumiţi “experţi” ar trebui să preia neapărat urgent controlul sistemului monetar şi al stabilizării sistemului de securitate (acesta este mai important decât cel al justiţiei şi al libertăţii persoanei). În momentul în care cetăţenii nu vor mai putea să-şi controleze afacerile personale şi finanţele, ei vor deveni, bineînţeles, nişte sclavi inconştienţi, care vor reprezenta o sursă ieftină de mână de lucru.
Testul şoc poate fi aplicat nu numai prin intermediul preţurilor, ci şi prin disponibilizarea forţei de muncă (şomaj). Grevele reprezintă de asemeni teste şoc excelente, mai ales dacă au loc în cadrul unor servicii importante (transporturi, comunicaţii, utilităţi publice, energie, apă, sistem sanitar, etc.)
Prin testul de şoc se află cu uşurinţă dacă există o relaţie directă între disponibilitatea financiară şi răspunsul maselor care sunt dependente de aceasta.
De exemplu, între preţul benzinei şi probabilitatea ca persoana afectată de aceasta să aibă dureri de cap, sau să simtă nevoia să vizioneze un film violent, să fumeze mai multe ţigări, sau să se ducă undeva şi să bea până se îmbată există o relaţie măsurabilă cantitativ.
Cel mai interesant este că, observând şi măsurând modalităţile economice prin care publicul încearcă să fugă de propriile sale probleme, să evadeze în nu contează ce mod din realitatea cotidiană, este posibilă crearea unui program computerizat care să poată să prezică destul de exact care este combinaţia cea mai potrivită de evenimente create, (şocuri) care va putea controla şi subjuga perfect publicul, în urma unui şoc economic...
INTRODUCERE ÎN AMPLIFICATORII ECONOMICI
Amplificatorii economici reprezintă componentele active ale ingineriei economice. Caracteristica de bază a oricărui amplificator (mecanică, electrică sau economică) este receptarea unui semnal de control şi livrarea de energie dintr-o sursă energetică independentă către un terminal - între acestea are astfel loc o relaţie perfect predictibilă.
Cea mai simplă formă de amplificator economic este un dispoziv care se numeşte publicitate. Răspunsul atunci poate fi instantaneu sau amânat. Scopul este însă guvernarea fluxului de energie. Din acest motiv, el este denumit element, sau componentă de circuit activ.
Amplificatorii economici se împart pe clase denumite strategii şi în comparaţie cu amplificatorii electronici, funcţiile interne care sunt specifice unui amplificator economic se numesc logistice în loc de electrice.
Astfel prezentându-se situaţia, amplificatorii economici nu livrează numai putere câştigată, ci totodată ei sunt folosiţi şi ca sisteme ce cauzează schimbări în circuitele economice.
Procesul de definire şi încorporare a amplificatorului economic într-un sistem economic a fost denumit, în limbaj popular, teoria jocului
Designul unui amplificator economic începe cu specificaţia nivelului de putere la care se află productivitatea, care poate fi personală sau naţională. A doua condiţie este acurateţea răspunsului. Câştigul mare, împreună cu susţinerea puternică, pot asigura precizia necesară.
Majoritatea erorilor se pot petrece în baza de date a consumatorului de putere. Datele personale au tendinţa de a fi specifice, iar cele naţionale, de a fi statistice.
LISTA CU CONSUMATORI DE PUTERE
Întrebările care trebuie să se răspundă: (1) ce? (2) când? (3) unde? (4) cum? (5) de ce? (6) cine?
Surse generale de informare:
(1) înregistrări telefonice; (2) supravegheri sistematice; (3) analiza atentă a gunoiului (4) comportamentul copiilor la şcoală în timpul transportului, etc.
Standardul de viaţă prin:
(1) hrană; (2) îmbrăcăminte; (3) adăpost; (4) mijloace de transport.
Contacte sociale:
(1) telefon - care permite înregistrarea sistematică a tuturor convorbirilor; (2) familie - certificate de căsătorie, certificate de naştere; (3) prieteni, asociaţi, etc.; (4) membrii din cadrul unei organizaţii; (5) afinităţi politice.
STUDIEREA ACTELOR ŞI HÂRTIILOR PERSONALE
Obiceiuri în materie de achiziţionare, preferinţe personale: (1) verificarea în secret a conturilor; (2) analiza atentă a cărţilor de credit; (3) controlul sistematic prin sistemul C.U.P.
Bunuri: (1) verificarea conturilor; (2) conturile de economii; (3) bunuri imobiliare; (4) afaceri; (5) automobile; (6) depozitele bancare de asigurare; (7) stocuri
STUDIEREA ACTELOR ŞI HÂRTIILOR PERSONALE
Obligaţii: (1) creditori; (2) duşmani - a se vedea mai întâi cei "legali"; (3) împrumuturi; (4) credite de consum.
Sursele guvernului: (1) Welfare; (2) Asigurările sociale; (3) U.S.D.A. surplus de hrană; (4) subvenţii; (5) garanţii; (6) mijloace de subzistenţă.
Sursele guvernului (prin intimidare): (1) Internal Revenue Service (IRS); (2) OSHA; (3) Census etc.
Alte surse ale guvernului - supravegherea atentă a sistemului poştal.
OBICEIURI - PROGRAMĂRI
Putere - slăbiciune:
(1) activităţi (sporturi, hobby-uri etc.); (2) a se vedea "legal" (frică, furie etc. - rata criminalităţii); (3) fişele de sănătate (sensibilităţi la anumite medicamente, reacţii la durere etc.); (4) fişele psihiatrice (temeri, fobii, furii, dezgust, adaptabilitate, reacţii la anumiţi stimuli, violenţă, sugestibilitate sau receptivitate la hipnoză, durere, plăcere, iubire şi sex).
Metode de copiere - de adaptabilitate - comportament: (1) consumul de alcool; (2) consumul de droguri; (3) distracţii; (4) factori religioşi care influenţează comportamentul; (5) alte metode de a uita, care sunt utilizate pentru a uita de realitate.
Nota autorului: "Principiul sandwitch-ului gratuit" - confruntaţi cu această posibilitate cetăţenii vor reacţiona întotdeauna pozitiv la aplicarea acestui principiu "mănânci acum, plăteşti mai târziu", datorită căruia culegerea de informaţii este şi mai mult uşurată.
Plata ca modus operandi (MO) - plata la timp etc.: (1) plata notei telefonice; (2) plata energiei (electrice, gazele etc.); (3) plata apei; (4) reparaţii; (5) ratele la casă; (6) ratele la maşină; (7) plata cu cartea de credit;
Sensibilităţi politice: (1) ţeluri; (2) contacte; (3) poziţie; (4) putere-slăbiciune; (5) proiecte-activităţi.
Control comportamental (aceasta implică justificarea investigaţiilor, cercetărilor): (1) dosar personal; (2) cazier; (3) permis de conducere; (4) rapoartele poliţiei; (5) asigurări.
INFORMAŢII NAŢIONALE
Surse de afaceri (prin I.R.S. etc.): (1) preţul bunurilor; (2) vânzări; (3) investiţii în: (a) stocuri-inventare, (b) producţia de unelte şi maşini, (c) clădiri şi îmbunătăţiri şi (d) piaţa de stoc.
Birouri şi filiale ale băncilor: (1) informaţii asupra creditului; (2) informaţii despre sistemele de plată;
Alte surse: (1) supravegheri; (2) publicaţii; (3) înregistrarea convorbirilor telefonice; (4) calcularea energiei folosite şi a utilităţilor.
LISTA DE CAPACITĂŢI
Capacităţi care apar astfel: controlul situaţiilor create - manipularea sistematică a economiei, a societăţii civile - controlul permanent al compensaţiilor şi al veniturilor.
Succesiuni: (1) alocă oportunităţi; (2) distruge oportunităţi; (3) controlează mediul economic; (4) controlează valabilitatea materiei prime; (5) controlează capitalul; (6) controlează ratele bancare; (7) controlează inflaţia; (8) controlează posesiunile, proprietăţile; (9) controlează capacitatea industrială; (10) controlează producţia; (11) controlează bunurile; (12) controlează preţurile bunurilor; (13) controlează serviciile, forţa de muncă etc.; (14) controlează plăţile către oficialităţile guvernului; (15) controlează funcţionarea legală; (16) controlează dosarele personale - fără înştiinţarea părţii vătămate; (17) controlează publicitatea; (18) controlează mass-media; (19) controlează materialele ce urmează a fi prezentate la televiziune; (20) distrage permanent atenţia publicului de la problemele care sunt cu adevărat importante; (21) creează prin manipulare anumite emoţii; (22) creează când este cazul dezordine, haos şi nebunie; (23) controlează formele de plată a taxelor; (24) controlează sistemele de supraveghere; (25) controlează stocul de informaţii; (26) studiază analizele psihologice şi caracterul indivizilor; (27) controlează funcţionarea legală (repetarea punctului 15); (28) controlează factorii sociologici; (29) controlează opţiunile; (30) abuzează de slăbiciuni; (31) anulează puterea; (32) acţionează asupra sănătăţii.
TABEL DE STRATEGII
Acţiune
Menţinerea permanentă a publicului în stare de ignoranţă; menţinerea accesului la punctele principale de control; creează preocupări inofensive; atacă unitatea familiei; oferă din ce în ce mai puţini bani şi cât mai multe credite; atacă intimitatea bisericii; pune mult accent pe conformismul social şi pe spiritul de imitaţie; minimalizează protestele faţă de taxe; stabilizează consimţământul; întăreşte sistemul de control asupra variabilităţilor; stabileşte condiţiile; stabileşte timpii; maximalizează controlul; prăbuşeşte valoarea etalonului monetar.
Rezultat
Mai puţine organizaţii; analizează reacţiile la preţuri, vânzări; scade vigilenţa; controlează educaţia celor tineri; mai multă indulgenţă faţă de propria persoană, mai multe date personale; simplificarea programelor computerizate; maximalizează datele economice; simplifică stabilirea coeficienţilor; predictibilitatea mai mare; simplifică problemele-soluţii la ecuaţiile diferenţiale; micşorează cantitatea de date care trebuie să fie introdusă; minimum de rezistenţă la controale; americanii au astfel din ce în ce mai puţină încredere unii în ceilalţi.
(Nota autorului: Obiectiv final - Noua Ordine Mondială)
DIVERSIUNEA, STRATEGIA PRIMARĂ UTILIZATĂ
Experienţa a dovedit că metoda cea mai simplă de asigurare a eficienţei armei secrete silenţioase şi de câştigare a controlului total asupra publicului este, pe de o parte, MENŢINEREA INDISCIPLINEI ŞI A IGNORANŢEI PUBLICULUI pe baza utilizării unor sisteme de bază principiale şi, de asemenea, MENŢINEREA STĂRILOR DE CONFUZIE, DEZORGANIZARE şi DE DISTRAGERE DE LA REALITATE, prin acordarea unei importanţe exagerate chestiunilor care sunt fără valoare.
Aceasta se realizează cel mai uşor prin:
(1) încărcarea memoriei; sabotarea activităţilor mentale în lipsa unui program public de educaţie axat în principal pe matematică, logică, design-ul sistemelor şi al economiei; descurajarea creativităţii tehnice; (2) atacul sentimentelor, mărirea indulgenţei, atât faţă de sine, cât şi faţă de activităţile rele mentale şi psihice, prin: (a) atacarea necruţătoare a sentimentelor (viol psihic emoţional), care va fi realizată printr-o campanie de prezentare şi exagerare a unor subiecte, cum ar fi: sex, violenţă, războaie. Această campanie este abil condusă şi regizată de capii mass-mediei - mai ales prin presă şi televiziune; (b) publicului i se oferă în exces ceea ce doreşte, surogatele oferite îi sunt prezentate ca fiind ''hrană pentru spirit" - dar în acelaşi timp el este privat de ceea ce cu adevărat are nevoie; (3) RESCRIEREA ISTORIEI ŞI A LEGILOR, PREZENTAREA DISTORSIONATĂ A VIEŢII "MODELELOR" ŞI A UNOR CREAŢII, ASTFEL ÎNCÂT OAMENII (MASELE) SUNT ÎNŞELAŢI SISTEMATIC. PRIN ACEASTA EI AJUNG SĂ STABILEASCĂ PRIORITĂŢI FALSE, care sunt fabricate de alţii şi sunt apoi inoculate în gândirea lor prin presă şi televiziune.
Toate acestea preîntâmpină orice manifestare de curiozitate a publicului, care, astfel, capătă anumite automatisme sociale şi nu mai este la modul real interesat de ceea ce se întâmplă în jur.
Regula generală este "profită de orice clipă de confuzie"; cu cât confuzia este mai mare, cu atât profitul care se urmăreşte va fi mai mare. Prin urmare, cea mai abilă cale este de a crea cât mai multe probleme, numai pentru a avea ce să soluţionezi.
REZUMATUL DIVERSIUNII
Mass-media: Captează permanent atenţia publicului adult, pentru ca apoi să o orienteze spre alte probleme; ea o deviază astfel de la realităţile sociale captivând-o cât mai des cu ajutorul prezentării unor chestiuni care de fapt nu au nici o importanţă.
Şcolile: Tinerii trebuie să fie ţinuţi departe de ştiinţele matematice, economice, de legi şi de ADEVĂRUL ISTORIC.
Petrecerea timpului liber: În primul rând, "timpul liber" aproape că nu mai trebuie să existe; în al doilea rând, dacă există, acesta trebuie să fie petrecut într-un mod haotic, năucitor şi foarte obositor, datorită campaniilor din mass-media care trebuie să prezinte moduri de distracţie "moderne", care au drept scop real distrugerea spirituală a tineretului, blazarea celor în vârstă, plictiseala în general, consumul în exces şi cât mai rapid al ultimelor rămăşiţe de energie.
Munca: Publicul trebuie să fie permanent ocupat, ocupat, ocupat, fără să mai aibă timp să gândească.
CONSIMŢĂMÂNTUL REPREZINTĂ PRIMA VICTORIE
Un sistem care este bazat pe arme secrete tăcute, foloseşte abil toate datele ce sunt obţinute de la un public docil, prin forţă “legală” (fără să se respecte întotdeauna litera legii). Majoritatea informaţiilor sunt apoi disponibile prin Serviciul Intern de Analiză a Veniturilor (S.I.A.V.).
Această informaţie implică în final livrarea forţată a datelor, extrem de bine organizate, ce vor fi constituite sub formă de taxe federale şi de stat, colectate şi asamblate, taxe care nu reprezintă altceva decât dovada muncii de sclav, care este prestată de plătitorii de taxe.
Mai mult, numărul formularelor care sunt prezentate S.I.A.V.-ului este un indicator sigur al faptului că publicul şi-a dat consimţământul, ceea ce constituie un factor primordial în luarea deciziilor strategice. Alte surse de date au fost deja prezentate în "Lista consumatorilor de putere".
Coeficienţi de consimţământ - este de fapt reacţia inversă numerică ce indică statutul victorios. Baze psihologice: când guvernul are deja posibilitatea de a colecta taxe şi poate obţine date clare despre proprietatea privată, obţine, de asemenea, şi un indicativ prin care îi este arătat că publicul este gata să capituleze şi că este de acord cu sclavia şi cu uzurparea “legală”. Un indicator clar, care arată momentul în care se poate strânge “recolta”, este numărul de cetăţeni care plătesc taxele pe venit, în ciuda unei absenţe vizibile a reciprocităţii, sau a serviciilor oneste din partea guvernului.
AMPLIFICAREA SURSELOR ENERGETICE
Următorul pas în procesul de proiectare al unui amplificator economic este descoperirea de surse energetice. Sursele energetice care susţin orice sistem economic primitiv sunt, bineînţeles, aprovizionările cu materie primă şi consimţământul publicului de a munci şi de a-şi asuma un anume rang, poziţie, nivel, sau clasa 1 în structura socială; de exemplu, munca la diferite niveluri, prin intermediul căreia dintr-o mulţime se poate detaşa o anumită persoană.
Fiecare clasă, pentru a avea garanţia propriului venit controlează clasa imediat inferioară, alcătuind astfel structura de clasă. Acest lucru oferă stabilitate şi siguranţă, cu toate că clasa superioară a fost şi va fi întotdeauna guvernul.
Odată cu trecerea timpului şi cu îmbunătăţirea sistemului de comunicaţie şi a celui educaţional, elementele clasei de jos, care fac parte din structura socială a muncii, devin conştiente şi invidioase faţă de bunurile pe care le au membrii clasei superioare. De asemenea, aceştia încep să conştientizeze faptul că sunt posesorii unor sisteme energetice şi a unor abilităţi care permit depunerea eforturilor necesare înaintării pe scara ierarhică a structurii de clasă, ceea ce ameninţă suveranitatea elitei.
Dacă această înaintare a clasei inferioare poate fi amânată un timp îndeajuns de lung, elita poate obţine dominanţa energetică.
Până când se stabileşte la nivel absolut această dominanţă, trebuie însă luat în considerare consimţământul publicului de a munci şi de a lăsa pe alţii să se ocupe de manipularea activităţilor sale în caz de ratare. Nu se poate evita amestecul oamenilor în transferul final al surselor energetice către controlul elitei.
Este însă esenţial să se recunoască faptul că, până acum, consimţământul public încă reprezintă cheia esenţială care poate deschide uşa către eliberarea de energie, în procesul de amplificare economică.
LOGISTICA
Aplicarea cu succes a unei strategii ca aceasta necesită un studiu atent al consumatorilor de putere, al capacităţilor de producţie, al randamentului, implică strategia conectării acestora la sursele energetice disponibile care alimentează strategia.
Acest studiu se numeşte logistică.
O problemă logistică ceva mai complicată este studiată mai întâi la nivel elementar, apoi la nivele de o complexitate mai mare, sintetizându-se factorii elementari.
Asta înseamnă că este analizat un sistem dat; exemplu: se pătrunde într-un subsistem care, la rândul lui, este analizat până când prin acest proces se ajunge la "atomul" logistic, INDIVIDUL.
Din acest moment începe practic procesul de SINTETIZARE - momentul apariţiei pe lume a individului.
PÂNTECUL ARTIFICIAL
Din momentul în care individul părăseşte pântecul matern, fiecare efort pe care el îl va depune va fi direcţionat către construirea, menţinerea şi adăpostirea într-un pântec artificial, care poate fi reprezentat printr-o varietate de dispozitive de adăpostire şi protejare.
Obiectivul acestor pântece artificiale este furnizarea unui mediu înconjurător stabil, în care să se desfăşoare procesele de creştere, de maturizare, de supravieţuire, care asigură siguranţa, libertatea şi protecţia faţă de activităţile ofensive din exterior.
Acest adevăr este valabil atât pentru marea masă de indivizi, cât şi pentru elită. Totuşi, există o diferenţă bine definită în ceea ce priveşte felul în care aceste clase îşi soluţionează problemele.
STRUCTURA POLITICĂ A UNEI NAŢIUNI. DEPENDENŢA
Motivul principal pentru care cetăţenii unei ţări creează o structură politică este dorinţa inconştientă de a perpetua starea de dependenţă a copilăriei. Mai simplu, vor un Dumnezeu uman care să le elimine riscurile din viaţă, să-i mângâie pe cap, să-i sărute pe frunte, să le aline durerile, să le pună un pui pe masă la fiecare cină, să-i îmbrace, să-i învelească în fiecare noapte şi să le spună că totul va fi bine când se trezesc dimineaţa.
Pretenţiile publicului sunt incredibile, prin urmare Dumnezeul cel uman, politicianul, întâmpină aceste pretenţii incredibile cu altele, el promite cu uşurinţă câte-n lună şi-n stele şi apoi oferă un mare nimic. Prin urmare cine este cel mai mare mincinos? Publicul? Politicianul?
Acest comportament infantil şi prostesc al publicului este, de fapt, o capitulare, motivată de lene, de teamă şi de superficialitate. Este baza stării de bunăstare, care este folosită ca armă strategică ce este îndreptată împotriva unui public dezgustat.
ACŢIUNE - OFENSIVĂ
Majoritatea oamenilor au spontan tendinţa de a subjuga şi/sau omorî alte fiinţe umane care le tulbură viaţa de zi cu zi, dar nu doresc să aibă de-a face cu deznodămintele morale şi religioase, care reprezintă efectele logice ale unor asemenea acţiuni. Prin urmare, ei preferă să lase treburile murdare pe seama altora (inclusiv a propriilor copii), pentru a nu se murdări ei înşişi de sânge pe mâini. Ei se revoltă foarte tare împotriva felului în care umanitatea tratează animalele, pentru ca imediat după aceea să se aşeze la masă şi să savureze un hamburger delicios.
Mai ipocrit şi paradoxal este faptul că pretutindeni pe glob publicul plăteşte taxe, finanţează politicienii, pentru ca apoi tot el să se plângă de corupţia din cadrul sistemului guvernamental.
RESPONSABILITATEA
Ştim de asemenea că majoritatea oamenilor doreşte o cât mai mare libertate (de explorare etc.) simţind în acelaşi timp teama de a nu eşua.
Teama de eşec este manifestată prin iresponsabilitate şi, în special, prin delegarea responsabilităţilor personale către alţii, aceasta mai ales dacă succesul nu este sigur, sau dacă întâmpină unele greutăţi legale pe care persoana nu este pregătită să le accepte. Atunci ei vor să capete autoritate dar nu acceptă responsabilităţile. De aceea ei angajează politicieni care sunt mandataţi să aibă de-a face cu realitatea în locul lor.
REZUMAT
Oamenii angajează politicieni pentru a putea astfel: (1) să obţină starea de siguranţă, fără prea mari eforturi; (2) să acţioneze cel mai adesea, fără să fie necesar să se gândească prea mult la consecinţe; (3) să aducă injurii, să fure, să omoare pe alţii, fără ca prin aceasta să fie nevoie să se confrunte nici cu viaţa şi nici cu moartea; (4) să evite responsabilitatea propriilor intenţii; (5) să profite de pe urma beneficiilor ştiinţei, fără ca să fie nevoiţi să se autodisciplineze, sau să depună toate eforturile care sunt necesare.
Ei oferă politicianului puterea de a crea şi de a manevra o maşină de război pentru: (1) a asigura supravieţuirea NAŢIUNII-PÂNTECELUI MATERN; (2) a preveni orice primejdie care se poate abate asupra NAŢIUNII-PÂNTECELUI MATERN; (3) a distruge duşmanul care ameninţă NAŢIUNEA-PÂNTECUL MATERN; (4) a distruge cetăţenii din aceeaşi ţară, care nu se conformează Sistemului, doar de dragul stabilităţii şi siguranţei NAŢIUNII-PÂNTECELUI MATERN.
Politicienii au multe îndatoriri quasi-militare; pătura cea mai de jos este reprezentată de poliţişti, de avocaţi, de contraspionii care nu sunt altceva decât spioni şi sabotori (cu diplomă) şi de judecători. Generalii acestui sistem sunt industriaşii. Statul major "prezidenţial" este în realitate alcătuit din bancherii internaţionali. Oamenii ştiu că ei au creat de fapt această farsă, că au finanţat-o cu propriile taxe (care reprezintă consimţământul), dar cu toate acestea ei preferă pasivitatea, în loc să ia măsurile care sunt necesare în vederea transformării.
Tocmai de aceea o naţiune este divizată în două părţi distincte, o SUB-NAŢIUNE DOCILĂ (majoritară) şi o SUB-NAŢIUNE POLITICĂ. Sub-naţiunea politică rămâne ataşată de sub-naţiunea docilă, o tolerează, îi filtrează substanţa, până când devine îndeajuns de puternică pentru a se putea detaşa şi pentru a-şi devora părintele.
ANALIZE DE SISTEM
Pentru a putea lua decizii economice computerizate în legătură cu războiul, care este volantul economic primar, este necesară desemnarea valorilor logistice concrete, a fiecărui element al structurii războiului - personal şi material.
Acest proces începe cu o descriere clară şi sinceră a subsistemelor unei asemenea structuri.
RECRUTAREA (pentru serviciul militar)
Scopul principal al încorporării este inocularea, prin intimidare, a ideii că guvernul este omnipotent - inocularea este atunci îndreptată către membrii tineri ai unei societăţi. (Nota autorului: Adevărul este tocmai opusul, deoarece un guvern există numai cu consimţământul poporului.) Apoi tânărul este învăţat că printr-o rugăciune nu vei realiza niciodată ceea ce poţi face cu un glonte, în doar câteva clipe. Procedând astfel, un tânăr care a fost crescut timp de optsprezece ani într-un mediu curat, religios poate, prin intermediul acestui instrument guvernamental, să fie anihilat şi deziluzionat, în numai câteva luni. Odată ce el este adus în această stare, după aceea este destul de uşor să i se strecoare orice fel de idei şi principii false.
MULT MAI INTERESANT ESTE PROCESUL PRIN CARE PĂRINŢII TÂNĂRULUI, CARE ÎL IUBESC, POT FI MANIPULAŢI ASTFEL ÎNCÂT CHIAR EI ÎL TRIMIT LA RĂZBOI ŞI ÎN FELUL ACESTA ÎI SEMNEAZĂ ADESEORI CONDAMNAREA LA MOARTE. Deşi scopul acestei prezentări esenţiale nu ne permite dezvoltarea subiectului, voi comenta puţin, mai ales pentru a dezvălui acei factori care sunt incluşi, sub formă numerică, într-o analiză computerizată a sistemelor sociale şi de război.
Începem prin a încerca să definim recrutarea. Recrutarea (serviciul selectiv etc.) este în fond o instituţie bazată pe sacrificiu şi sclavie, obligatoriu înfiinţată de persoanele între două vârste şi în vârstă, în scopul de a-i trimite pe cei tineri să execute treburile publice murdare. Scopul imediat următor este de a-i face pe cei tineri să se simtă la fel de vinovaţi ca şi cei mai în vârstă, la care aspect se adaugă criticile din partea celor în vârstă, precum şi admiraţia şi respectul din partea celor tineri (Stabilizatorul Generaţional). Acest principiu este în general aranjat şi vândut pe piaţă ca fiind serviciu "patriotic-naţional".
Odată ce încorporarea este definită, această definiţie se foloseşte pentru a sublinia o structură denumită Sistemul Valorilor Umane, care poate fi "tradus" în mai multe feluri, în funcţie de locul unde el este aplicat. Valoarea unei asemenea munci de sclav este dată în tabelul de Valori Umane, un tabel ce conţine anumite rubrici, cum ar fi intelect, experienţă, cereri de loc de muncă post-serviciu etc.
Unele dintre aceste rubrici sunt obişnuite şi pot fi evaluate ca fiind necesare pentru a clasifica omul potrivit în funcţie de locul potrivit. Clasificările sunt extrem de greu de alcătuit şi în momentul în care sunt întâmpinate unele greutăţi, se apelează la modele matematice (algoritmi etc.), cu ajutorul cărora se predetermină (dacă nu chiar se prezic) anumite evenimente, cu o precizie maximă. Prin urmare, ceea ce nu se obţine de bună voie şi prin cooperare se poate obţine printr-o constrângere abil calculată. Fiinţele umane sunt întocmai ca nişte maşini, ele reprezintă pârghii de care se poate trage în toate direcţiile - între automatismele, evidente pentru cel inteligent, ale unei societăţi şi automatismele unei fabrici de pantofi, nu există o diferenţă prea mare.
Aceste valori derivate sunt variabile şi ele sunt măsurate la adevărata lor valoare, nu în dolari SUA, odată ce aceştia nu s-au stabilizat; în prezent, inflaţia este mare, deoarece producţia naţională de bunuri şi servicii este prezentată la cote superioare, pentru a acoperi energia cinetică falsă (inductanţa "de hârtie").
Valoarea argintului este stabilizată; în ziua de azi, poţi achiziţiona cu o cantitate de argint aceleaşi cantităţi şi valori care erau valabile pentru anul 1920. Valoarea umană este tocmai de aceea măsurată cel mai bine în unităţi de argint deoarece aceasta rămâne întotdeauna aceeaşi.
CONSTRÂNGEREA
FACTORUL I
Precum este cazul oricărui sistem social, stabilitatea este obţinută numai prin înţelegerea naturii umane (principiul acţiune-reacţiune). Dacă tentativa este ratată, consecinţele sunt, de obicei, dezastruoase.
Ca şi în alte scheme sociale umane, este tocmai de aceea esenţială o formă sau alta de intimidare, pentru ca încorporarea să aibă succes. Principiile fizice ale acţiunii şi reacţiunii trebuie să fie aplicate atât subsistemelor interne, cât şi celor externe.
Pentru a asigura succesul încorporării, sunt absolut necesare operaţiuni de programare-spălare a creierului, atât a celor care urmează a fi încorporaţi, cât şi a familiilor lor, pentru ca în cele din urmă tinerii să poată fi controlaţi.
FACTORUL II - TATAL
În momentul în care fiul trebuie să plece la război, tatăl este cel care îi pune puşca în mână, pentru că altfel riscă să fie blamat de egalii lui şi să se facă de ruşine faţă de sine însuşi. Juniorul se duce la război; dacă nu, tatăl va fi pus într-o postură jenantă. De aceea juniorul ajunge, în cele din urmă, într-o cazarmă, fără să înţeleagă prea bine ce e cu el şi ce caută acolo.
FACTORUL III - MAMA
Elementul feminin al societăţii umane este condus în primul rând de emoţii - logica este pe locul doi în cazul femeii. În lupta dintre logică (inteligenţă) şi imaginaţie, imaginaţia câştigă întotdeauna, fantezia predomină; însă, în acest caz, predomină instinctele materne - copilul este pe primul plan, viitorul pe al doilea. O femeie care are un copil mic este atentă numai la odrasla ei. Prin urmare, familia trebuie să fie dezintegrată cu grijă, trebuie tocmai de aceea să fie înfiinţate centre de stat care să se ocupe de educaţia copiilor - astfel, se demarează procesul de detaşare a copiilor de lângă mamele şi taţii lor, încă de la o vârstă fragedă. ATENŢIE: Furia impulsivă a unei femei poate uneori să depăşească starea de teamă. Nu trebuie subestimată niciodată puterea unei femei înfuriate şi nici puterea misterioasă pe care ea o are asupra bărbatului. Iată ce le-a adus femeilor dreptul la vot în 1920.
FACTORUL IV- JUNIORUL
Starea de tensiune şi acţionarea la maxim a sistemului de auto-conservare în timpul perioadelor de război, sunt instinctele logice, ce se manifestă la orice individ. În cazul în care juniorul reuşeşte să evite plecarea la război, elementele din jurul lui îl vor face să se simtă jenat - şantajul clasic este "nu te sacrifici, nu ai glorie; nu ai glorie, nu ai iubite".
FACTORUL V - SORA
Să vedem acum: cum rămâne cu sora juniorului? Tatăl îi oferă tot ce este mai bun în viaţă şi o învaţă să aibă aceleaşi pretenţii de la viitorul ei soţ, indiferent de preţul pe care acesta trebuie să-l plătească.
FACTORUL VI- CIREADA
Cei care sunt potenţial excepţional înzestraţi, dar cu toate aceastea nu-şi folosesc aproape deloc mintea, nu sunt cu nimic mai buni decât cei care nu au minte - tandemul tată, mamă, fiu şi fiică care devin tocmai de aceea nişte animale numai bune de tras la jug sau dacă ajung şefi vor fi nişte inconştienţi dresori ai acestora.
NOTA AUTORULUI
În acest text zguduitor, puteţi vedea fiecare pas care este făcut de elită (FRANCMASONII) în războiul ce are ca scop controlul asupra planetei. Veţi putea astfel vedea paşii ce urmează a fi făcuţi în viitor. Ştiind toate acestea nu veţi mai putea spune că sunteţi neştiutori. Această dezvăluire urmăreşte să educe oamenii şi să le ofere armele de care au nevoie în anii următori, ani în care Noua Ordine Mondială se va lupta pentru a se naşte, pentru a ieşi la suprafaţă.
Mulţi ignoranţi vor spune că "Arme secrete tăcute pentru războaiele silenţioase" este doar un conglomerat de cuvinte pentru care autorul nu-şi asumă responsabilitatea. Cei care vor face asemenea afirmaţii ignoră adevărurile evidente care sunt conţinute de acest document. Ei ignoră aceste adevăruri pentru că altfel ei sunt siliţi să-şi recunoască propria ignoranţă.
Acest document cutremurător care a fost descoperit în anul 1969 nu poate fi ignorat sau trecut cu vederea de către cei lucizi şi inteligenţi. Adevărurile evidente pe care el le conţine nu pot fi respinse sau negate. Mesajul este: Trebuie să acceptaţi că aţi fost şi sunteţi trataţi ca o cireadă de vite de către FRANCMASONI şi că probabil nu mai este mult până când veţi fi schimbaţi cu toţii în vite - trebuie tocmai de aceea să vă pregătiţi de luptă pentru a vă păstra dreptul cel mai de preţ care v-a fost dat de Dumnezeu, acela de a fi Liberi.
Ultima frază reprezintă, de fapt, motivul real pentru care cel mai adesea oamenii preferă să ignore dezvăluirile care sunt făcute în textul "Arme secrete tăcute pentru războaiele silenţioase". Ei încă nu sunt pregătiţi să recunoască faptul că au fost şi sunt manipulaţi de FRANCMASONERIA MONDIALĂ precum o cireadă de vite. Ei nu sunt pregătiţi să lupte pentru Libertate. Aceasta este acuzaţia pe care o aduc tuturor acelora care rămân sceptici
“Focul va cădea din cer, şi o mare parte a omenirii va fi anihilată...”
ULTIMUL AVERTISMENT ÎNAINTEA JUDECĂŢII DE APOI
De sute de ori în decursul acestui secol, oameni din diverse regiuni ale lumii au mărturisit cu emoţie că au întâlnit-o pe Sfânta Fecioară şi au relatat apoi, plini de transfigurare spirituală, mesajele ei pline de iubire, adresate către întreaga umanitate.Toţi, fără excepţie, au reprodus acelaşi avertisment: "Omenirea este în pericol să dispară definitiv dacă nu-şi schimbă, cât mai repede, comportamentul distructiv şi diabolic, ce stârneşte mânia Domnului". Un preot italian, considerat - deocamdată - ultimul care a primit graţia de a o vedea pe Fecioara Maria şi de a recepta mesajele din partea acesteia, precizează, în plus, că biblicul "Sfârşit al timpurilor" a început deja, şi cei care acum, în ultimii ani de existenţă, nu îşi vor deschide inima către Dumnezeu, vor fi definitiv pierduţi.
O lucrare special destinată acestui îngrijorător subiect, numită "Profeţiile de la Fatima", semnată de Thomas W. Petrisko (apărută recent la o editură americană), reuneşte toate mesajele Fecioarei Maria, începând din anul 40 d.C. şi până astăzi. Autorul a colindat întreg Pământul în căutarea acestor comori spirituale şi, în ultimii ani, a fost unul dintre cei care au lucrat efectiv la descifrarea mesajului dat de Fecioara Maria la Fatima.
"Istoria apariţiilor mariale (ale Fecioarei Maria) este lungă şi dificil de prezentat în doar câteva cuvinte. Până acum, ea a apărut de câteva sute de ori, mai ales în faţa unor copii, dar şi în faţa unor reprezentanţi ai marilor religii. Misiunea Fecioarei, judecând după mesajele sale, pare a fi aceea de a-i ajuta şi de a-i preveni pe oameni în legătură cu un groaznic cataclism, ce urmează să se producă", spune Petrisko, în cartea sa. Cercetătorul consideră că motivele acestui cataclism, dincolo de aspectele sale terestre, sunt de natură spirituală, dovadă fiind îndemnurile Fecioarei Maria la "dragoste şi credinţă", singurele care ar mai avea puterea să salveze oamenii din acest dezastru iminent.
În 1846, doi copii, Melanie Calvat şi Maximin Giruad, din localitatea franceză La Salette, au povestit că au "discutat" cu Fecioara Maria şi că ea era atât de îngrijorată de soarta care le este hărăzită oamenilor, încât a plâns în timp ce le vorbea. Descrierea sfârşitului omenirii a fost considerată de Suveranul Pontif al vremii atât de înspăimântătoare, încât el a decis ca acest mesaj să nu fie adus la cunoştinţa oamenilor. Şi astfel, profeţia a devenit “secretul din La Salette". Astăzi, el este deja cunoscut şi vi-l reamintim: "Dumnezeu va lovi Pământul cum n-a mai făcut-o până acum. Jale va fi pe capul pământenilor. Dumnezeu îşi va manifesta puterea şi îi va îngădui Şarpelui (forţelor infernale, demoniace şi satanice, n.a.) să provoace neînţelegeri între oameni. Certurile se vor ţine lanţ, chiar şi în mijlocul familiilor, şi nimeni nu va scăpa de influenţa nefastă a răului. Războaie sângeroase, foamete, epidemii şi cumplite boli infecţioase vor nimici o bună parte din oameni. Lucifer, împreună cu un număr foarte mare de demoni, va veni din Iad. Pământul va fi lovit de calamităţi de tot felul".
În anul 1860, prin mesajul către Theresa Steindel, o călugăriţă din Australia, Fecioara şi-a completat descrierea, spunând că: "O boală cumplită, nevindecabilă, îi va lovi pe oameni şi îi va lăsa fără apărare. Radiaţiile venite de sus vor acoperi lumea de flăcări".
După încă 16 ani, o călugăriţă carmelită din Palestina a recepţionat încă o informaţie: "Vor fi trei zile de întuneric complet, şi în acest răstimp, trei pătrimi dintre oameni vor dispărea".
Totuşi, cel mai înspăimântător mesaj a fost considerat cel din 1917, când Fecioara a apărut de şapte ori şi le-a vorbit unor copii păstori, în apropierea localităţii Fatima, din Italia. Mesajul ei, de la a treia apariţie, conţine descrieri apocaliptice atât de terifiante, încât nici măcar acum Vaticanul nu şi-a dat acordul pentru dezvăluirea acestui teribil secret. Ultima supravieţuitoare dintre cei trei copii de atunci, sora Lucia, care a trăit în mănăstire după ultima întâlnire cu Fecioara, i-a spus însă unui preot că profeţia secretă de la Fatima reprezintă doar garanţia că sfârşitul lumii este aproape şi că aceasta este ULTIMA epocă în care oamenii se mai pot salva. Cei care nu se vor mântui acum vor avea foarte mult de suferit după aceea.
Mai recent, în anul 1973, la o mănăstire din Akita, Japonia, călugăriţa Agnes Sasagawa a văzut-o şi ea pe Fecioara Maria. Mesajul pe care l-a primit de la Sfânta Fecioară cuprinde o altă precizare: "Multe naţiuni vor fi distruse… focul va cădea din ceruri, şi o mare parte a omenirii va fi anihilată. Cei care vor supravieţui îi vor invidia pe cei care au murit încă de la început, pentru că ei vor avea de înfruntat o disperare mai grea decât moartea".
Şi, în fine, chiar în acest an, preotul catolic Stefano Gobbi a primit un avertisment explicit, considerat a fi cel din urmă mesaj al Sfintei Fecioare. După opinia cercetătorului Thomas W. Petrisko, această ultimă comunicare a Fecioarei este şi cea mai completă şi le include, practic, pe toate cele anterioare ei, inclusiv profeţia secretă de la Fatima!
Vă prezentăm traducerea integrală a acestui mesaj, aşa cum a fost el reprodus în cartea autorului american, “Profeţiile de la Fatima”:
"Am coborât din Ceruri ca să vă dezvălui toate marile secrete şi să vă pregătesc pentru ceea ce veţi îndura în scopul purificării întregului Pământ. Satan şi-a instalat deja regatul în această lume. El este stăpân peste voi şi se bucură de victoria pe care a obţinut-o atât de uşor.
Forţele care stabilesc evenimentele ce vor urma, în conformitate cu planurile perverse ale Răului, ţin de puterile întunecate ale demonilor. Ei au reuşit să determine umanitatea să trăiască fără credinţă şi au împrăştiat peste tot otrava îndoielii. Au construit noi idoli, în faţa cărora oamenii, prostiţi, se înclină neputincioşi: PLĂCEREA pentru tot ceea ce este grosier şi inferior, BANII, ORGOLIUL, NECURĂŢENIA, DORINŢA DE A DOMINA alţi oameni şi NEÎNCREDEREA în forţa pe care Dumnezeu a sădit-o în ei.
Satan a fost conducătorul necontestat al omenirii în acest ultim secol şi a reuşit să-i facă pe oameni să se îndepărteze de ADEVĂR, să-i lipsească de puterea purificatoare a DRAGOSTEI. El a împrăştiat discordia şi ura între oameni, legitimând imoralitatea şi slăbiciunea, divorţul, avortul şi obscenitatea. Războaiele nu au încetat nici o clipă şi s-au multiplicat mereu. Oamenii trăiesc acum într-o lume sfâşiată de conflicte şi ură, dar războiul cel mare, care va distruge ţări şi naţiuni întregi, abia începe. Când el va înceta, nimeni nu va fi victorios. Marea judecată a venit pentru toţi oamenii.
Biserica îşi va asculta prohodul. Anticristul va pătrunde în templul lui Dumnezeu şi se va aşeza pe tronul Acestuia şi va fi adorat ca şi cum ar fi Acesta. Puţini sunt cei care nu se vor lăsa păcăliţi, şi aceia vor fi supuşi la mari persecuţii.
Sunt şi vor apărea în continuare o mulţime de falşi învăţători printre oameni. Ei vor încerca să-i convingă pe semenii lor că minciuna este adevăr, şi fapta lor îi va situa împotriva lui Dumnezeu. Mulţi îi vor asculta şi vor aluneca pe un drum greşit.
Naţiunile se vor ridica una împotriva alteia, şi regatele unul împotriva altuia. Vor fi epidemii, oamenii vor sărăci şi vor suferi de foame, iar inundaţiile şi cutremurele vor distruge tot ceea ce fiinţele umane au construit până acum. Şi aceste dezastre vor fi doar începutul suferinţelor care îi aşteaptă. Soarele se va întuneca, şi nici luna nu va mai trimite razele ei pe Pământ. Stelele vor cădea de pe cer. Atunci se va manifesta Anticristul.
Am venit şi te-am chemat ca să fac din tine vocea Cuvântului Meu. Oamenii trebuie să-şi deschidă inimile către dragoste şi lumină, să-şi salveze sufletele în acest ultim refugiu al iubirii, singurul care le-a rămas accesibil. Numai înlăturând ura şi înlocuind-o cu puterea purificatoare a iertării şi înţelegerii, ei vor putea să se protejeze de Anticrist şi de demonii lui. Dumnezeu îi va salva pe cei care vor persevera în bine şi pe cei care vor crede în puterea divină sădită pentru totdeauna de El în ei."
MICROUNDE ŞI OAMENI IRADIAŢI
“Soarele este sursa noastră naturală de microunde cea mai puternică. Valoarea limită, impusă de către biroul pentru sănătate radiologică, pentru intensitatea radiaţiilor scăpate din cuptoare cu microunde, este de aproximativ un miliard de ori mai mare decât valoarea intensităţii radiaţiilor din întregul spectru de microunde emis de Soare. Este revoltător faptul că se permite un asemenea nivel de pierderi de radiaţii la cuptoarele cu microunde, iar şi mai scandalos este faptul că în reclame copiii noştri sunt încurajaţi să înveţe să folosească aceste cuptoare.”
Concluzia de mai sus aparţine doctorului M.M. Zaret de la Facultatea de Medicină a Universităţii din New York şi a fost prezentată în faţa unei comisii a senatului Statelor Unite, în anul 1973, în urma unor cercetări privind acţiunea microundelor. În acea vreme, nivelul intensităţii microundelor artificiale de comunicaţie şi al undelor radio de înaltă frecvenţă era apreciat în unele oraşe ale S.U.A. ca fiind de 100-200 milioane de ori mai mare decât intensitatea radiaţiilor de fond de frecvenţă înaltă, provenind de la Soare.
Din anii '70 încoace, dezvoltarea aparaturii ieftine pentru producerea de microunde a dus la o răspândire şi o aplicaţie largă a acestor aparate, însoţite implicit de o creştere neîncetată şi ameninţătoare a acestei invizibile poluări deosebit de grave, desemnate uneori prin sintagma "smog electronic".
Acest “smog” invizibil a ajuns deja să fie prezent pretutindeni - ne pătrunde casele, locurile de muncă şi cele de odihnă şi este absorbit de organismul uman în proporţie importantă, nu fără consecinţe în ceea ce priveşte sănătatea.
Literatura care s-a strâns până acum în legătură cu acest fenomen, aduce o constelaţie întreagă de indicii şi de argumente care arată că valorile curente ale intensităţii radiaţiilor de microunde, fiind cu mult mai mari decât acelea ale radiaţiilor naturale, sunt foarte dăunătoare sănătăţii.
Una dintre primele utilizări ale microundelor a fost pentru aparatele radar din timpul celui de-al doilea război mondial. De atunci, microundele şi-au găsit o răspândire largă în diferite domenii: instalaţii de securitate a zborului, radare militare şi de poliţie, instalaţii de emisie TV, dotări de telefonie mobilă, aparate medicale de diatermie şi cuptoare cu microunde. Totodată, numărul de aplicaţii industriale a crescut permanent şi alarmant. Microundele sunt folosite pentru încălzire în instalaţiile de prelucrare a cauciucului, precum şi în cele de producere a hârtiei şi a cartonului.
Iradierea în mediul ambiant
Microundele sunt reflectate de conductorii electrici şi de anumite obstacole. Ca urmare, cu ajutorul antenelor speciale şi al ghidurilor de microunde, acestea (microundele) pot fi concentrate în raze intense, care au o înaltă capacitate de direcţionare. Microundele nu urmează curbura Pământului, şi de aceea, atunci când sunt necesare transmisii pe distanţe mari, trebuie folosite relee de microunde sau, cu alte cuvinte, amplificatoare care captează semnalul, îl amplifică şi apoi îl retransmit. În mod normal, amplificatoarele de microunde sunt poziţionate la o distanţă de aproximativ 50 km. Chiar conductorii de curent ai reţelei naţionale de electricitate şi stâlpii acestora pot vibra în rezonanţă cu radiaţia de înaltă frecvenţă, acţionând astfel ca amplificatori care radiază din nou energia în mediu.
În anumite fabrici, puterea radiaţiilor de microunde ajunge până la 1 milion de waţi. Industriile de ceramică, de producere a materialelor sintetice şi de prelucrare a pielii folosesc, de asemenea, microundele în procesul de producţie. În afară de aceste aplicaţii, microundele se mai folosesc şi pentru uscarea baloturilor de stofă, a fructelor sau pentru sterilizarea alimentelor.
Oamenii absorb radiaţiile de microunde care produc o încălzire anormală şi nesănătoasă a corpului fizic. Posibilitatea apariţiei iminente a unor pericole, ca urmare a radiaţiilor cu microunde, a determinat la începutul anilor ‘50 pe unii cercetători să traseze directive şi norme cu privire la nivelurile intensităţii de radiaţie maxim acceptate.
Valori de siguranţă determinate pe baza unor simple presupuneri
În anul 1953, H.P. Schwan, de la Universitatea din Pennsylvania, a propus ca nivelul maxim admis de iradiere cu microunde a omului să se limiteze la o densitate medie de putere de 100 waţi/m2 sau, cu alte cuvinte, 10 mW/cm2. Propunerea lui Schwan, care era adresată U.S. Marine, rezultă dintr-un calcul conform căruia iradierea, prin forţa ei de impact, nu ar trebui să mărească temperatura corpului cu mai mult de 1°C, deoarece se arăta că densităţi ale puterii de 10 ori mai mari ar putea provoca omului, prin încălzire, probleme grave de sănătate. Institutul Naţional American pentru Standarde (ANSI) a adoptat în 1966 această limită maxim-admisibilă pentru nivelul de radiaţie şi, după aceea, numeroase ţări vestice au adoptat standarde asemănătoare.
Din păcate, această limită maximală a iradierii, care mai este încă răspândită în majoritatea ţărilor, nu a luat în consideraţie posibilitatea ca microundele să exercite şi efecte atermale asupra sănătăţii. În principal în Europa, cercetătorii raportau, încă din anii '50, efecte aproape de neobservat la prima vedere, dar cu consecinţe grave şi de lungă durată chiar şi în cazul unor valori mici ale intensităţii radiaţiilor de microunde, efecte care nu provin direct în urma unei încălziri. Însă aceste rapoarte au fost trecute cu vederea, în cea mai mare parte, de către cercetătorii americani. "În orice caz, scepticismul şi bigotismul unora nu constituie un motiv suficient de puternic pentru stabilirea de norme", subliniau “eminenţii” cercetători americani R. Bowers şi J. Frey.
Este revelator faptul că în fosta Uniune Sovietică au fost luate în consideraţie şi efectele atermice, din moment ce această ţară a stabilit ca limită maximă de iradiere a densităţii medii de putere 10 microwatt/cm2 pe zi de lucru, prin urmare, o valoare de 1000 de ori mai mică decât valoarea impusă de Statele Unite ale Americii şi de celelalte ţări europene, printre care şi România.
Un adversar înverşunat al limitei inacceptabil de mari a nivelului de radiaţii din S.U.A. este profesorul S.M. Michaelson, de la Facultatea de Medicină a Universităţii Rochester. Cercetările profesorului Michaelson au fost susţinute de U.S. Air Force.
R. V. Becker şi G. Selden arătau următoarele: “Există motive economice convingătoare pentru care valoarea maxim admisibilă a densităţii medii de putere stabilită la 100 Waţi/m2 sau 10 mW/cm2 să fie apărată cu orice preţ. O coborâre a valorii limită ar reduce extinderea folosirii militare a radarului şi ar tăia profiturile firmelor care livrează aparatura corespunzătoare. O valoare limită coborâtă ar reprezenta, în ultimă instanţă, o veritabilă recunoaştere a faptului că vechea valoare este periculoasă, iar acest fapt ar deschide drumul pentru nenumărate solicitări de compensare pentru daune, din partea foştilor lucrători din armată şi industrie.
Care sunt consecinţele dăunătoare ale microundelor?
Este evident faptul că prin iradierea la o valoare mai mare a intensităţii câmpului de microunde, organismul uman este adus şi el la o stare de "fierbere", într-un mod asemănător alimentelor dintr-un cuptor cu microunde. Cuptoarele cu microunde folosesc o frecvenţă menită să încălzească şi să pătrundă în profunzime alimentele. În sistemele de comunicaţie care includ telefonia mobilă de tip GSM, se foloseşte un spectru larg de frecvenţe, iar gradul de absorbţie al acestor radiaţii variază în funcţie de frecvenţă.
Deşi efectele microundelor asupra sănătăţii au fost studiate încă din anii '40, abia la mijlocul anilor '60 au fost disponibile suficiente date pentru a alarma cercetătorii.
În anul 1964, M.M. Zaret raporta generarea de cataracte capsulare de către radiaţia de frecvenţă înaltă. Câţiva ani mai târziu, au apărut rapoarte cu privire la afectarea testiculelor şi în general a glandelor sexuale atât la bărbat, cât şi la femeie, după o iradiere repetată cu microunde. Ambele cazuri se refereau la intensităţi mari ale radiaţiilor de microunde, care depăşeau limita de 10 mW/cm2, situaţii care apar curent la radarele militare.
Mai alarmant este însă fluxul continuu de rapoarte ştiinţifice, conform cărora chiar şi nivelurile reduse de iradiere cu microunde provoacă diverse simptome maladive, legate de sistemul nervos şi de vasele sanguine. Acestea au fost evidenţiate încă din anul 1973, de către dr. M.N. Sadchikove, la un simpozion în Varşovia, şi publicate câţiva ani mai târziu. Sadchikove a prezentat datele rezultate în urma unui studiu făcut pe 1180 de muncitori, care erau supuşi constant la o radiaţie de microunde de o intensitate de până la 3mW/cm2, în comparaţie cu o grupă de control formată din 200 de persoane, care nu fusese supusă nici unei iradieri cu microunde. Rezultatele arătau că printre muncitorii expuşi radiaţiilor se înregistra o creştere importantă a afecţiunilor neurologice, ca de exemplu senzaţia de greutate în cap, oboseală, iritare, stări de frică, insomnii şi pierderea parţială a memoriei. Aceiaşi muncitori sufereau şi de o creştere importantă a simptomelor maladive ale sistemului circulator, precum şi de o activitate redusă a inimii. Aceste simpome, deja tipice pentru ceea ce se mai numeşte "boala microundelor", au fost cauzate de cantităţi ale radiaţiei de microunde mult mai mici de 10 mW/cm2, valoare considerată în ţările europene şi în România ca fiind sigură şi lipsită de pericole. Gradul redus de siguranţă al acestei valori-limită a devenit evident în cazurile în care unii membri ai personalului militar au fost expuşi accidental la radiaţiile radar care au avut, pentru o perioadă scurtă de timp valori de numai 6 până la 9 ori mai mari decât graniţa de siguranţă şi care au dus totuşi la consecinţe deosebit de grave.
Într-un asemenea caz, un bărbat sănătos, de 54 de ani, a fost supus radiaţiei radar pentru numai 80 de secunde. Imediat au apărut dureri puternice în zona pieptului şi în zona capului. Pielea feţei sale a fost roşie timp de 3 zile şi au apărut crampe stomacale foarte puternice. Alte simptome neplăcute au mai continuat câteva săptămâni după aceea. În afară de aceasta, el a suferit de insomnie luni de zile şi s-a confruntat cu stări de nervozitate. La 3 luni după iradiere, starea lui a devenit extrem de critică, iar la un control medical i-a fost pus diagnosticul de hipertonie arterială (tensiune crescută); 5 luni mai târziu, o consultaţie medicală amănunţită nu arăta nici o cauză secundară pentru tensiunea sa arterială foarte mare.
Într-un al doilea caz, un bărbat sănătos, de 21 de ani, a fost supus de mai multe ori, timp de 75 de secunde, la o radiaţie de o intensitate asemănătoare. A relatat simptome de început aproape identice, iar 4 luni mai târziu s-a constatat şi la el o tensiune arterială mărită.
Cu un deceniu mai înainte, M.M. Zaret ajunsese şi el la concluzia că există o legătură foarte strânsă între iradierea radar şi tensiunea arterială mărită.
În legătură cu un alt caz de iradiere radar, M.M. Zaret spune: "Ceea ce nu este recunoscut pe deplin este faptul că iradierea repetată la valori subclinice (subclinic = care nu provoacă efecte clinice) poate duce totuşi la situaţii patologice care nu sunt vizibile decât după un anumit timp".
Între timp, experimentele pe animale au evidenţiat un întreg spectru de efecte provocate de microunde, inclusiv perturbări ale bioritmului, sinteză mărită a proteinelor de către ficat, timus şi splină, precum şi capacitatea de a percepe direct radiaţiile de microunde, sesizate ca un zgomot puternic în cap. Se relatează, în plus, că până şi valori scăzute ale intensităţii radiaţiilor de microunde au cauzat apariţia cancerului la animalele pe care se efectuau aceste experienţe.
Efecte genetice
Efectele potenţiale cele mai îngrijorătoare ale “smogului electronic” sunt totuşi cele genetice, provocate de radiaţia de frecvenţă înaltă.
În 1959, J.H. Heller şi A.A. Teisceira Pinto au evidenţiat pentru prima oară faptul că microundele conduc la afectarea cromozomilor. Experimentele au fost făcute pe vârfuri de căţei de usturoi, folosind impulsuri foarte scurte de radiaţie, care au dus la o componentă termică minimală. Efectele observate au fost aproape identice cu acelea provocate de radiaţia ionizantă. Cercetările ulterioare, efectuate de Heller, au arătat că radiaţii slabe de microunde puteau provoca mutaţii ale celulelor de mamifere şi insecte. În anii '60 şi '70, aceşti cercetători au arătat că în cazul bacteriilor din genul Proteus (bacterii în formă de bastonaşe, polimorfe), ADN-ul şi ARN-ul lor absorb radiaţiile de 65-75 GHz şi că microundele sunt în stare să perturbe mecanismele de reproducere la bacterii şi chiar să provoace mutaţii ale genelor.
În aceeaşi perioadă, S. Baranski şi colaboratorii săi au arătat că în celule umane expuse la microunde de 3GHz, de intensităţi mai joase decât graniţa acceptată ca sigură, de 10 mW/cm2, au loc vătămări ale cromozomilor.
O grijă suplimentară este provocată de felurile de mâncare pregătite special pentru cuptoarele cu microunde şi care pot fi preparate chiar de copii, unii dintre aceşti mici bucătari neavând mai mult de 5-6 ani. În timp ce piaţa ce pregăteşte felurile de mâncare pentru copii, preparate la cuptoarele cu microunde, realizează profituri de peste 100 milioane dolari pe an, costurile pentru sănătate care se nasc de aici se ridică la mult mai mult. A expune copiii aflaţi încă în creştere, chiar şi la niveluri reduse de radiaţii care provin din imperfecţiunile cuptoarelor, constituie totuşi un risc mult prea mare.
În plus, nu sunt cunoscute riscurile consumării îndelungate de către copii şi chiar de către oamenii maturi, a alimentelor preparate cu microunde, iar acest fapt poate duce la o altă catastrofă a sănătăţii, în numele creşterii economice şi al gândirii comerciale oarbe.
Având în vedere variabilele necunoscute din acest domeniu, considerăm că părinţii ar trebui să-şi împiedice copiii (şi să evite chiar şi ei înşişi) să folosească cuptoarele cu microunde, alimentele supuse microundelor, şi mai ales radiotelefoanele mobile.
